Bocancii lui Jurj

Mă gândesc de multă vreme dacă să scriu articolul ăsta sau nu… însă având în vedere că n-am mai avut activitate pe blog de 1 an, plus pandemii, viruși, stări de urgență și Vulpița cu Viorel, e sâmbătă seara, trecut de ora 00:00, iar eu o ard aiurea singur în bucătărie în loc să fiu în club la muncă așa cum ar fi trebuit dacă lucrurile decurgeau în mod normal.

Fmm de Corona!

 

 

Eram undeva prin clasa a II-a. Intru și mă pun liniștit în bancă, moment în care sunt remarcat de una din ,,sfintele clasei”. Se uită spre mine și vociferează: ,,Doamne ce pulover urât ai pe tine. Nici bunicul nu poartă așa ceva.”

Îți dai seama că majoritatea colegilor s-au pișat pe ei de râs.

Da, puloverul ăla era de la second hand.

Hai să fim serioși fără să mâncăm căcat. Câți dintre nou nu s-au îmbrăcat de la second în perioada aia? Și asta nu pentru că eram săraci.

Ci pentru că prin 2000 nu existau colecții noi Berhska, Zara, sau ghiozdane cu Doctorița Plușica și Frozen, în plm. Mall-ul de pe atunci era Center-ul din Baia Mare (pentru cunoscători) pe care îl vedeam înainte de sărbători și prin vacanțele de vară.

Colac peste pupăză, am un fost coleg de facultate pasionat de modă, care se îmbracă de prin second-uri în mare parte și crede-mă le dă peste nas tuturor obosiților care se dau grandomani cu tricouri la 20 de lei din H&M.

În fine, deci, să revenim la subiect.

Am mestecat gluma de căcat pe care o făcuse distinsa colegă și am făcut să pară că nu sunt deranjat deși pe dinăuntru eram bucăți. Pentru că, da, la vârsta aia singurul lucru la care te poți gândi e ,,Eu de ce plm sunt sărac și am haine de care râd colegii?”. Poate fără ,,plm” în clasa a II-a, da’ mă rog. :))

Am ajuns acasă și clar primul lucru pe care l-am făcut a fost să plâng și să le povestesc părinților ce-am pățit la școală.

Nici una nici alta, pune tata mâna pe cartea de telefoane, caută numărul distinsei și îi sună părinții. Da, carte de telefoane pentru că pe vremea aceea încă se foloseau telefoanele fixe. Copii, telefoanele fixe sunt acele telefoane fără ecran, pe care n-ai Tik Tok, Snapchat și Candy Crush.

Îi explică respectuos tatălui ei că nu e în regulă să se întâmple astfel de lucruri și îl roagă să nu se mai repete.

Nah bun. Partea interesantă e că mama colegei cu pricina era cadru didactic. Adică era colegă/prietenă cu învățătoarea noastră. Mai exact, era vestitoarea primăverii. ,,Copii, știți că vine 8 martie. Am vorbit eu cu doamna învățătoare și mi-a spus că i-ar plăcea… (nu mai știu exact ce i-am cumpărat de-a lungul anilor. Dar au fost cadouri consistente, nu flori și mărțișoare cum e normal și de bun simț.) cine vrea să aducă suma x pentru cadoul doamnei.”

Tu te duceai acasă și le spuneai părinților ,,Trebuie să duc suma de … la școală pentru cadoul de 8 martie.”

Să revenim. A doua zi am ajuns la școală iar învățătoarea m-a scos în fața clasei și a dat cu mine de toți pereții (nu la propriu) asistată fiind de colega/mama colegei. După ce mi-am încasat tot, i-a pus pe colegi să scrie fiecare pe câte o foaie toate apelativele urâte pe care le folosesc eu, sau felul în care îi jignesc. Îți dai seama cât de greu e să manipulezi un copil de 8 ani să inventeze lucruri în astfel de situații. A adunat la sfârșit toate biletele, mi le-a dat să le duc părinților să le citească și m-a mutat singur în ultima bancă ca pedeapsă.

A urmat o bună perioadă de timp în care colegii mă evitau doar pentru felul în care îmi conturase distinsa imaginea în fața lor…

Pe atunci încă nu se știa de ,,bulying”, discriminări și draci-beți, așa că mi-am văzut în continuare de școală.

Dacă nu mă înșel, în clasa a II-a am început programul ăla care în vremurile noastre se numește ,,After-School”. Adică dădeam bani să fim ,,ajutați” la teme.

Eram un elev activ la matematică (ca să nu zic bun), adică ieșeam la tablă, mă descurcam la probleme, etc. Am fost și la olimpiadă dacă bine îmi aduc aminte, doar că undeva am pierdut trenul. Nu știu dacă doamna învățătoare a făcut ceva în privința asta, chit că și-a încasat banii până la final de pe ,,After-School”, iar la sfârșitul clasei a IV-a le-a spus părinților mei: ,,Cătălin are o problemă la matematică.”

Bineînțeles că din clasa a V-a până în ziua în care scriu asta, n-am mai vrut să aud de matematică.

În ciuda celor întâmplate, la sfârștul ciclului gimnazial am plâns alături de colegi după doamna învățătoare.

 

În liceu toți profesorii știau că sunt dj și mă solicitau la o grămadă de lucruri care implicau chestii tehnice (sonorizări, prezentări, etc.).

Prin clasa a XI-a am fost chemat de către o profesoară să montez sonorizarea pentru o anume prezentare. Ajuns acolo am dat de doamna învățătoare care între timp intrase în politică. Trebuia să asigur sonorizarea și proiecția video la o conferință politică. Vreo 3-4 ore de stat ca prostu pe gratis. :))

I-am refuzat oferta doamnei învățătoare și i-am zâmbit politicos. În timp ce mă îndreptam spre ușă mi-a zis: ,,Asta mi-e răsplata că te-am învățat să scrii. Toată viața ai fost un cârcotaș. N-o să ajungi mare lucru.”

P.S: Chiar și mamei colegei de la care a pornit povestea i-am sonorizat în liceu o serbare pe care nu mi-a mai platit-o niciodată. :))

Fiți buni! V-am cuprins!

Cam atât…

Ne revedem data viitoare în Bocancii lui Jurj!

 Ora 10:00 fără ceva dimineața. Ies de la birou și mă îndrept către cafeneaua peco-ului în care eu și colegii ne  bem cafeaua.

În fața mea, unul dintre colegi semnalizează stânga și trece peste linia continuă pentru a-și scurta drumul. La 50-100 metri în față, semafor, iar apoi sens giratoriu. Îmi văd de treaba mea și mă duc înainte, căci, ce să vezi? Fără permis aș fi șomer. :))

După ce mă întorc în sensul giratoriu, semnalizez dreapta spre peco. La fracțiune de secundă, un Passat îmi taie calea, efectuând aceeași manevră peste linia dublă continuă la fel ca și colegul meu. La volan un polițist (surprinzător, în uniformă) cu mașina personală probabil. Am înlemnit…

Am parcat și m-am dus la pompa la care dânsul alimenta. I-am spus “Bravo, domnul organ! Cum mai puteți avea așteptări de la oameni, dacă până și voi încălcați legea? Ba mai mult, în uniforme.” Răspunsul lui a fost: “Stai linistit.”. I-am mai spus apoi că îmi pare rău că nu l-am filmat și am plecat. În fundal l-am auzit spunând “Și mie îmi pare rău!”.

Cu tensiunea în continuă creștere și sângele fierbând la foc mic, am intrat în peco, mi-am comandat o cafea, iar între timp i-am făcut o poză domnului polițist.

Pe Facebook există un grup “Radare Maramureș”, pe care se mai postează blocaje, accidente, radare sau alte chestii care au legătură cu circulația. Am postat acolo poza respectivă, împreună cu câteva rânduri legate de cele întamplate. Bineînțeles că agentul a fost rapid recunoscut de către internauți, iar reacțiile nu au întârziat să apară. Din păcate dânsul face parte fix din Poliția Rutieră.

Mi-am terminat cafeaua, m-am urcat în mașină și m-am dus la muncă gândindu-mă la sistemul ăsta infect din care facem parte.

Primeam notificare după notificare și mesaj după mesaj. Unii mă felicitau pentru atitudine și curaj. Alții îmi spuneau că m-am legat aiurea la cap și că în scurt timp voi rămâne fără permis deoarece polițistul se va răzbuna folosindu-se de colegii lui.

Nu m-am lăsat influențat de niciunul dintre mesaje și mi-am început munca. La vreo 3 ore după, primesc pe Facebook un mesaj de la o persoană pe care n-o aveam în lista mea de prieteni. Ghici ce? Era polițistul.

Mi-a scris asta: “Nu sunt membru pe Radare MM, nu mă voi răzbuna pentru nimic în lume. Scuze pentru situația creată!”.

I-am explicat omului că nu am postat poza încercând să-i fac lui rău și că nu e deloc corect ce-a făcut, iar dacă executam o astfel de manevră eu sau oricare alt om fără grade, rămâneam instant fără permis.

Mi-a spus apoi asta: “Rău nu ai cum să îmi faci, răspund personal pentru ceea ce fac. Și îți jur oricând că nu m-am răzbunat niciodată pe nimeni și nu o s-o fac niciodată. Dar hai să rămânem prieteni cumva. Că este puțin probabil să ne mai vedem vreodată. Nu îți cer nimic. Ai făcut ce ai simțit, am făcut ce am simțit. Nu te-am jignit și mi-am cerut scuze. Și mi le mențin, sincer.”

I-am spus: “Sper că a fost o situație din care amândoi am învățat ceva. Iar eu unul îți voi strânge mâna dacă ne vom întâlni. Mai ales ca civili.”

“Eu sigur am învățat pentru că se dispune cercetarea mea. Dar asta nu vă mai privește pe voi. Și chiar nu îți port pică. Scuze pentru situația creată! Să auzim de bine.”, mi-a spus el.

N-am încercat nicio secundă să-i fac rău omului. Din contră…

Din cauza lipsei spiritului civic, în România mulți oameni cu “funcții mari” ajung să facă abuz în serviciu. E foarte probabil ca după cele întâmplate, cândva, undeva, cumva, voi răspunde pentru că am avut coițe să susțin o lege pentru care polițistul a jurat. Partea bună e că mă doare la Miguel. :))

Din frica de a reacționa, mulți ajung să mănânce căcat… sau să voteze cu PSD. Tot aia e.

P.S: Îl salut pe polițist și îi apreciez interesul pentru faptul că mi-a scris.

Mersi că m-ai citit!

Cam atât…

Ne vedem data viitoare în “Bocancii lui Jurj”.

 

Salutare!

Știu, au trecut vreo 7 luni de când am scris ultimul articol. N-o să încerc să caut scuze pentru că nu le am. O să-ți spun doar atât… M-am angajat în vânzări. :))

 

Septembrie 2016, stăteam și butonam telefonul. Inspirat de un vlogger român, m-am gândit ca în toamnă când începe facultatea să adun câțiva colegi și să mergem la donat de sânge. Pe vremea aceea încă eram Vicepreședinte pe Divertisment al Ligii Studenților Pintea Viteazul, așa că am profitat de context, iar la sfârșitul lunii Noiembrie, am mobilizat o gașcă de câțiva studenți inimoși alături de care am reușit să-mi duc planul la bun sfârșit.

Abia apoi aveam să aflu că asta îmi va schimba viața… 

Pe lângă faptul că la o oră după ce donasem sânge, Daiana a leșinat la casă în Kaufland, totul a decurs normal. :))

Ia o pauză de la citit și bagă un click pe linkul ăsta:

Vei vedea exact cum a decurs toată treaba.

În urma donației am reușit să strângem vreo 400 de lei (tichete de masă), bani cu care am cumpărat alimente și câteva dulciuri pentru copiii de la Centrul de plasament Valea Roșie din Baia Mare.

În momentul în care am intrat în casa locuită de către cele 12 suflete nevinovate, am simțit cum sufletul meu se luminează instant. Am avut parte de lacrimi, zâmbete, îmbrățișări, mulțumiri și în același timp durere. Durere provocată de realitatea crudă cu care mulți copii nevinovați se luptă, durere provocată de entuziasmul cu care un copil orfan se bucură de o simplă banană… iar noi ne plângem că n-avem bani de vacanțe. ‘me-aș pula!

Am plecat de acolo cu sufletul pe jumătate frânt, iar cealaltă jumătate îi mulțumea lui Dumnezeu pentru minunata copilărie de care am avut parte.

28 Noiembrie 2016

M-am mutat de aproape 6 ani de la ai mei din Cavnic. În consecință nu prea am habar de ce se întâmplă acolo, mai ales din punct de vedere administrativ. În seara respectivă însă, am verificat cutia poștală. Deși nu aveam cheia, vedeam plicul al cărui capăt era puțin iesit din cutie. L-am tras afară cu vârful degetelor și l-am deschis. Era un mesaj de la Centrul de Transfuzie Sanguină Maramureș. În gândul meu “Bă, ce oameni faini. Mi-au trimis scrisoare să-mi mulțumească pentru gest.” Chiar asta în scria în primele rânduri …

Dar mai apoi asta: “Vă rugăm să vă prezentați de urgență la Centrul de Transfuzie Sanguină Maramureș pentru a lămuri anumite aspecte legate de rezultatul analizelor dvs.”

Am urcat înapoi în casă și i-am dat scrisoarea mamei tremurând. Cu lacrimi în ochi, mama a realizat instant cam despre ce ar putea fi vorba, dar a preferat să nu mă sperie. Drumul Cavnic – Baia Mare l-am parcurs în șiroi de lacrimi, gândindu-mă dacă nu cumva am SIDA. Pentru că, da, am futut și eu la viața mea rapandule, și da, nu întotdeauna protejat.

A doua zi de dimineață m-am prezentat la Centrul de Transfuzii. Atunci aveam să aflu că sunt suspect de Hepatita C, iar ulterior să se și concretizeze asta. Habar n-aveam cu ce se mănâncă, dar știam că dacă nu mă tratez pot muri de ciroză hepatică.

În cazul în care ai citit și celelalte articole, îți reamintesc că toate astea se întâmplau la 2 săptămâni după ce aflasem (de ziua mea mea) că femeia pe care o iubeam încă și-o punea cu fostu’ ei prieten. Deci îți cam dai seama cum arătam pe dinăuntru…

A urmat un an în care am vizitat diferiți doctori mai mult sau mai puțin specialiști, în care am suportat nenumărate dureri sau înțepături, în care mă simțeam altfel decât ceilalți și în care mă întrebam mereu “De ce eu?”.

A urmat un an în care ai mei umpleau biblioteca cu cărți despre hepatită, în care mă rugau să mănânc sănătos și să am încredere că o să fie bine. Spre deosebire de hepatita B, hepatita C este vindecabilă, doar că Statul român nu decontează tratamentul decât atunci când ești cu un picior în groapă, adică la ciroză (Trag in voi!).

Îți poți da seama de gravitatea bolii în funcție de fibroza ficatului care poate fi notată de la F0 până la F5. La F5 ai ciroză, iar la F0 ești doar purtător de virus, ficatul tău nefiind afectat. În consecință poți duce boala asta pe picioare ani buni fără să ai habar că e parte din tine, ceea ce probabil am făcut și eu.

Avusem nopți în care mă refugiam în alcool, deși îmi era interzis oarecum cu desăvârșire, comunicam din ce în ce mai puțin și devenisem în totalitate definiția cuvântului bipolar. Conștient fiind de cele întâmplate, nu prea mai comunicam cu fete, cu atât mai mult îmi era oarecum frică să intru într-o relație pentru că nu oricine e capabil să înțeleagă o astfel de situație, plus că nu eram încă în totalitate vindecat de fosta. Cu atât mai mult, datorită stilului de viață dezordonat, îmi neglijam din ce în ce mai mult aspectul fizic, ceea ce a dus la 3 cifre în momentul în care urc pe cântar.

După nenumărate vizite la doctori și vreo 3 tone 600 de Hepatoprotect, în octombrie 2017 tata a găsit un medic hepatolog la București.

În decembrie am comandat tratamentul din India, iar în ianuarie 2018 l-am început. A costat 2700 de lei și am luat câte o pastilă în fiecare zi timp de 3 luni. În iulie 2018 mi-am făcut analizele finale și se pare că am scăpat de virus…

Am ales să povestesc asta exact de ziua mea, deoarece toate rândurile așternute mai sus au o însemnătate enormă.

Sloganul Centrului de Transfuzie Sanguină Maramureș și anume “Donează Sânge Salveză Vieți” s-a dovedit a fi pentru mine “Donează Sânge Salvează-ți Viața”.

Mersi că m-ai citit!

Mă-nclin!

Ne vedem data viitoare în “Bocancii lui Jurj”.

 

 

 

 

Au trecut 4 luni de când am scris ultimul articol. Știu că par complet indolent… Am avut timp, dar nu și chemare. În momentul în care am deschis blogul, cu aproape un an în urmă, mi-am promis ca n-o să-mi las decât sufletul să scrie. Deși am câteva articole cu primele rânduri scrise, n-am avut harul de a le și termina.

În mod normal am promis pe Facebook c-o să abordez alt subiect, însă îmi simt sufletul dator să n-o fac acum. De ce? Vei vedea în următoarele rânduri.

Multă lume mă întreabă ce semnifică numele tatuat pe încheietura mea stângă.

6 aprilie 2014, duminică dimineața. Mă trezesc și îmi verific telefonul. Aveam un mesaj primit de la Georgi: “A murit Marius”. Am știut exact la cine se referă, pentru că Marius era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Eram proaspăt trezit, deci, habar n-am în ce măsură creierul meu conștientiza asta. Inițial am crezut că e o glumă proastă, dar mai apoi m-am uitat pe Facebook unde “curgeau” deja mesajele de condoleanțe. Se întâmpla să fiu acasă la Cavnic în weekendul acela. M-am dus în bucătărie ținându-mă de inimă și-am anunțat-o pe mama. Asta-i tot ce-mi mai amintesc…

Eram anul I la facultate în Baia Mare, iar el se angajase ca ospătar la un hotel din Cluj. Ne vedeam rar în ultima perioadă, însă vorbeam la telefon atât cât ne permitea timpul. Cert e că nu ne pierdusem urma unul celuilalt. deși în ultima perioadă el mă căuta mai des. Apoi am înțeles de ce… 🙁

Pe 1 aprilie 2014, am postat pe Facebook că sunt într-o relație cu o tipă cu care mai avusem tatonări. Mi-a scris Marius. Atunci am vorbit ultima dată…

“-Da iar ești cu Diana?

-Uită-te în calendar. :))

-Da ce, pe 1 aprilie nu se îndrăgostesc oamenii?”

Marius era definiția noncomformisului când venea vorba de distracție. Stătea singur de  câțiva ani în apartamentul din Cavnic, părinții mutându-se la țară împreună cu bunica. Mergea în fiecare weekend să-i viziteze, de altfel acolo s-a întâmplat și accidentul.

 

Fusesem colegi încă din clasa I, dar ne-am apropiat mai mult abia prin a 10-a. Avea o groază de prieteni, iar asta denotă că era un om bun. Deși era doar în liceu, știa deja ce gust are studenția pentru că mergea frecvent în căminul în care am ajuns ulterior să stau și eu.

În unele dimineți de luni apărea la școală cu ochii bulbucați și cu părul parțial aranjat.

“-Ce-ai făcut Mariusicu? Iar ai fost la striptease?

-Aha. N-ai ceva de băut? Mor de sete.” :))

Era de apreciat că deși unele nopți nu erau întocmai “ușoare”, nu chiulea de la liceu mai niciodată. Mai puțin ultimele două ore vinerea, când se învoia de obicei să meargă la țară pentru că nu avea tren mai târziu, iar pe diriga o enerva uneori maxim asta. :))

Făceam chetă pentru bere la pet, mâncam omletă lungită cu lapte și ne plângeam de milă unul altuia pentru că eram botă la matematică și venea BAC-ul. Deseori aveam tendința de a fi zgârcit, iar Marius era printre puținii oameni care știa cum să-mi taie macaroana. Nu prea făcea economii și trăia doar prezentul. Paradoxal, nu?

Aveam pe calculatorul lui un vast playlist, pe care îl ascultam după câteva pahare de bere, mai mult sau mai puțini fericiți. Pentru că nah, dragostea în liceu îți cam dă bătăi de cap. Eram amândoi îndrăgostiți (el de mai multe ce-i drept) :)) Trecerea era foarte lină de la Paraziții, la Sorin Copilu de Aur. Dar, nu ne judecați. :))

Spuneam adineauri că eram 3 băieți în clasă. Cel de-al treilea era Darius (Poștașu). Ei bine, și el își făcea veacul cu noi. Nu l-am mai văzut pe Poștașu de câțiva ani cred. După moartea lui Marius nu m-a mai căutat niciodată.

Tilică, buni și ora de engleză:

Era joi seara și aveam în plan să ne “resetăm”, deși nu era o idee întocmai strălucită pentru că vinerea prima oră aveam engleză cu diriga. Și nu prea era indicat să lipsești. :))

Ne întâlnisem la ora stabilită eu, Marius, Poștașu, Alin, Cami și Andra. Pentru că toți eram copii de bani gata, am cumpărat 3 sticle de Chivas Regal, una de Jagermeister, vodka, vin și siropuri pentru shoturi. Glumesc, sticla cu horincă din frigiderul lui Marius avea să le înlocuiască pe toate cele enumerate mai sus. Toți proveneam din familii simple, iar serile în care primeai 10 lei să ieși la Tilică (mai ales în afara weekend-ului) erau sfinte. Nu știu în ce măsură se aliniaseră planetele în seara respectivă, dar în bilanțul final al chetei noastre nu apăreau prea mulți bani. Îndeajuns de mulți însă încât să ne permitem ca fel de bază după horincă, un Sprite și un pet de Timișoreana.

Se făcuse noapte deja, însă nu și în mințile noastre. :)) Horinca era cam gata și berea la fel. Partea bună e că uitasem de dirigă, engleză sau BAC la mate, iar manelele bubuiau pe combina lui Marius. Eram un pic amețiți ce-i drept, dar nu îndeajuns de tare încât să spunem “STOP JOC!”.

Buni îi dăduse bani lui Marius să îi plătească rata. Bă ce idee bună! Sau nu. :))

“-Bă nu mai avem nimic de băut. Eu am banii lui buni de rată. Da nu mă ating de ei numai dacă adunăm mâine toți să-i pun la loc, că altfel am pus-o. (zise Marius)

-Da mă, stai liniștit, rezolvăm mâine. Dacă tot avem bani, haideți să mergem la Tilică la club. Stăm ca fraierii în casă?” (zise dășteptul de Alin) :))

Ne-am trezit dimineață cu durere de cap și 70 de lei pe minus din banii lui buni de rată. Am ajuns și la engleză, deși eram numa’ buni de pus într-o reclamă la Winterfresh, doar că ediție limitată cu miros de horincă.

Nu știu cum ne-am descurcat până la urmă, dar banii lui buni au ajuns la bancă toți.

Buni a aflat ulterior de treaba asta, dar nu s-a supărat. Azi, de fiecare dată când mă vede izbucnește în plâns…

Deși era omul distracțiilor, Marius a fost primul din clasă care a reușit să-și cumpere mașină pe banii munciți de el.

Știa să fie omul de care ai nevoie atunci când ești abătut sau supărat, împărțea absolut orice și nu prea exista în vocabularul lui cuvântul “rău”. Era încrezător în viitor și amândoi vorbeam despre ziua în care vom fi tătici. Uneori ne întrebam care din noi se va însura primul, pentru că ambii trăiam povești de dragoste tumultoase.

În seara dinaintea accidentului, în timp ce se aranja în oglindă, mama lui i-a spus să aibă grijă cum conduce. Răspunsul lui a fost: “Stai liniștită, mami, că ce-i rău nu piere.” A încurcat borcanele însă… El nu era un om rău.

Marius a fost și o să fie lecția mea de viață.

S-a stins la 20 de ani, într-un accident. Erau 3 băieți în mașină. El e singurul care n-a supraviețuit deși era la volan. Dacă te întrebi asta, nu, nu băuse alcool.

Azi sunt 4 ani de atunci… 

Somn lin, prieten drag!

Te iubesc și îți mulțumesc!

 

 

 

 

Să ai parte de un Paște liniștit alături de cei dragi sufletului tău. Bucură-te de ei. Mâine poate pleacă. La fel ca Marius…

Cam atât…

Ne vedem data viitoare, în “Bocancii lui Jurj”.

Dacă vrei să intri în filmul meu, te rog să pornești piesa asta: Tatiana Stepa – Sfântă noapte de Crăciun.

 

 

 

La o zi după ce l-am vizitat pe Raul, m-am întâlnit cu un prieten. Și-ar fi dorit să contribuie și el la această acțiune, dar n-a reușit datorită faptului că nu ne-am prea văzut în perioada în care eu adunam donații pentru Raul și familia lui.

Dacă ești curios cum a decurs vizita, aici ai linkul: https://www.youtube.com/watch?v=uehfKuMjThc

A scos portofelul, mi-a dat niște bănuți și a spus astfel: “Ăștia-s din partea mea. Știi tu ce să faci cu ei. Crede-mă că eu nu am timp să umblu, din păcate.”

Preț de câteva ore m-am gândit ce să fac cu banii. La un moment dat, mi-am adus aminte că văzusem pe Facebook poze cu pachete care conțineau alimente lăsate pe stradă pentru cei săraci din partea unui anonim.

M-am dus într-un supermarket și-am cumpărat următoarele: ulei, dulciuri, fructe, conserve, pateuri. etc. Am reușit să fac 4 pachețele.

Am luat la pas cele mai frecventate zone din Baia Mare.

Primul pachet l-am lăsat pe o bancă pe bd București.

 

În mod întâmplător, l-am întâlnit pe domnul din poză, pe bd Unirii (în față la Maramureșu). Îl știu de multă vreme. E bolnav și se întreține din vânzarea de cărți vechi. Nu are un preț, îi dai cât vrei.

 

 

 

 

 

 

Cel de-al treilea pachet i l-am dat doamnei din imagine. E o bătrânică simpatică și cu un bun simț enorm. Vinde flori și niciodată nu cere nimic de pomană. În schimb, a fost luată la rost de către Poliția Locală pentru că face comerț ilegal pe spațiul public.

 

 

 

 

 

 

Al patrulea pachet l-am lăsat în gară la “Poliția Transporturilor Feroviare”, în speranța c-o să găsească ei un om amărât căruia sa i-l dea.

Într-un vlog în care Vlad Grigorescu era acuzat de faptul că face acte de caritate din dorința de a câștiga popularitate, a spus asta:

“Eu nu am făcut gestul ăsta pentru că sunt un bun samaritean. Pentru ca nu sunt… L-am făcut ca să transmit un mesaj și să inspir. Ăsta e rolul unui artist și eu consider că sunt unul. Nu este un act caritabil. Este un act artistic, care are rol să transmită un mesaj și să inspire.”

Mă rezum și eu la asta…

Vă doresc Sărbători Binecuvântate!

P.S: Mulțumesc, Dane!

Cam atât…Ne revedem la anul în “Bocancii lui Jurj”.

“La multi ani sănătoși. Oamenii-s răi, timpul trece, amintirile rămân. Zilele de ieri, amintirea de azi. Învață să fii simplu, să prețuiești… să crezi în tine… ascultă-ți sufletul și nu inima. Iubeste mai mult, plângi mai puțin. Nu alerga după bunuri, aleargă după împlinire. Nu-ți uita prietenii, nu-i înlocui cu clipe.
Nu uita sa râzi mai mult, să suni mai des, să te enervezi mai rar. Asta e dorința mea!
“Adaugă viață anilor si nu ani vieții!””

 

Ăsta-i unul din mesajele pe care le-am simțit venind din adâncul sufletului. Ăsta-i unul din mesajele care mă definesc. “Individul” de la care vine a fost cel mai bun prieten al meu. Omul cu care am împărțit timp de câțiva ani același pupitru, mâncare, haine, momente și uneori femei. Distanța și anturajele din păcate separă oameni… nu și sufletește se pare că… Mulțumesc, Mishule!

Vă mulțumesc tuturor pentru urările și gândurile bune transmise. Deși probabil par nerecunoscător, am fost surprins să văd cât de rezervată e lumea în a face urări. Din cele peste 300 și ceva de mesaje pe care le-am primit, nu foarte multe conțin mai mult decât “La mulți ani!”. Ei bine, acelor oameni le-am dat like și atât, în semn de mulțumire. De ce? Pentru că urările se fac din suflet și nu din obligație. În consecință, am răspuns tot din suflet și nu din obligație. O urare care vine voită cu siguranță conține mai mult decât un “La mulți ani!” fie că e vorba de un emoticon în plus, că de, nu toată lumea le are cu scrisul „romanelor”.

După un sfert de secol trăit, mă simt mai “copt” ca niciodată, mai încrezător ca niciodată. Am învățat că singura persoană de la care trebuie să am așteptări sunt eu. Am învățat să fac bine fără să mai caut recunoștință și că viața e un adevărat bussiness în care trebuie să știi ce și cum să investești. Eu am ales să investesc în trăiri, momente și amintiri. Deși anul acesta mi-a mers mai bine ca niciodată pe plan profesional, am realizat că cel mai de preț lucru e sănătatea.

Trăiți, iubiți și dăruiți!

Mă-nclin și vă mulțumesc!

V-am cuprins.

Au trecut ceva luni bune de când n-am mai scris pe blog. Astăzi însă am avut o “relevație” legată de ipocrizia românilor.

 

Mai exact despre procedura Luminațiilor. „Luminația este considerată fiind o sărbătoare a morților. Se spune că în acea noapte sufletele morților vizitează lumea celor vii.”
Nah bun. Cu toții știm procedura. Cumperi flori, lumânări, dulciuri de dat pomană (de cele mai multe ori napolitane ieftinache) și te duci în cimitir la cei răposați. N-am absolut nimic cu această „sărbătoare”. Dar totuși, de ce avem nevoie de o zi specială pentru a ne aduce aminte de cei „plecați”?

Am avut „norocul” să pierd numai doi oameni importanți din viața mea până la 25 de ani. Unul dintre cei mai buni prieteni și bunicul. În concluzie, în Cavnic (orașul în care am crescut) nu mă duceam niciodată la Luminație pentru că nu aveam la cine, însă mergeam la țară la bunica. Copil fiind, știam că-i de primit dulciuri și de mâncat sarmale la mormântul străbunicii pe care din păcate n-am văzut-o nici în poze.

La fel și după ce am mai crescut, singurul lucru care se schimbase era că trebuia să explic următoarele: sunt băiatul lui Irina, sora lui Simina ce e măritată în Cavnic, nepotul lui Irina de pe Bucățe din Susani. Apoi urmau nenumăratele replici de genul “Vai, măi Cătălin, ce-ai crescut!” (pe vremea aia creșteam doar în înălțime, nu și-n lățime).
Toate bune până aici.

În cimitir era o adevărată atmosferă de sărbătoare. Paharele de horincă se goleau mai rapid decât portofelul lui Leo de la Strehaia când o ducea pe Loredana Chivu la cumpărături, babele mai criticau câte-o vestimentație, iar atmosfera de regret era cu siguranță mai jos decât ar fi trebuit, adică sub pământ. Pentru mântuirea sufletului străbunicii, de obicei se duceau 2 litri de horincă lejer. Să-ți fie de bine, Grigore!

Concluzia?

• Nu ai nevoie de o zi specială în care să duci flori la mormântul cuiva drag sau să-l cureți de buruieni.
• Sufletul oricum nu e acolo. Deci, e mult mai important să aprinzi o lumânare și să spui o rugăciune. (părerea mea)
• Pomana nu constă în alimentat bețivii cu alcool (arde-le-ar mațele).
• Oamenii săraci și cu adevărat necăjți nu merg la “Luminație”.

Sarmale, prăjituri și horincă se consumă la nuntă, nu în cimitir. Pomana constă în ajutor nu în alimentarea viciilor. Nu mai mâncați rahat, rugați-vă și faceți fapte bune pentru sufletul celor răposați.

Cam atât…

Ne vedem data viitoare în “Bocancii lui Jurj”.

Salutare! Nu știu dacă are rost sau nu să încep cu scuze, dar a trecut cam mult timp de când n-am mai scris ceva. Ei bine, am avut o perioadă destul de încărcată în care blogul nu a reprezentat o prioritate majoră. Iar asta pentru că de la bun început am promis că n-o să scriu nimic mecanic. Astăzi vorbim despre dragoste și relații.

Tot mai multă lume mă întreabă de ce sunt singur de atâta timp. De 8 luni mai exact. Sincer, e un mister total și pentru mine având în vedere că în anii de studenție eram tot cu alta aproape la fiecare schimb de ulei. Un lucru e cert însă, jur cu mâna pe inimă că n-am trecut de partea celor care se epilează pe buci.

În ultimii trei ani am avut două relații mai mult decât tumultoase. Relații care m-au călit și totodată m-au ajutat să văd altfel anumite lucruri. Deci, la mine chiar funcționează „În tot răul e și un bine”. Astăzi o să vorbesc despre cea mai recentă pentru că cealaltă merită un articol întreg la câte am de povestit.

În februarie 2016 am cunoscut o tipă mega frumoasă, cu doi ani mai mare decât mine, aparent inteligentă și cu un statut social ok. Pe vremea aceea încă eram rezident la un club din Baia Mare, club pe care ea îl frecventa mai mult decât des. Deci, da, am cunoscut-o acolo. Eu care îmi jurasem că n-o să-mi construiesc niciodată o relație în club. De ce? Pentru că în 9 ani am avut îndeajuns de mult timp să cunosc o grămadă de șchioape care și-ar fi pus-o cu mine doar pentru că eram în pupitru. Mișu (colegul meu de pe atunci) nu era pe același principiu și le cam pușca pe toate, dar despre asta o să vorbim altădată. Ca să-ți dai seama, Raluca nu părea nicidecum femeia cu care să ai o aventură după care s-o treci pe listă și atât. Tocmai de aceea am făcut excepție de la „regula” mea și m-am aruncat ca vaca-n tău (tăul este o baltă, iar vaca este un animal domestic din specia bovinelor) deși eram relativ proaspăt ieșit din cealaltă relație.

Apropo, nu eu am intrat în vorbă cu ea. O remarcasem în urmă cu o lună și ceva dar nu mi-a trecut prin cap s-o abordez. Asta pentru că din start am alungat orice șansă de a fi băgat în seamă de una ca ea. Fiind aproape în fiecare weekend acolo, logic că vedeam toate cefele late care încercau să o combine. Într-o seară mi-a scris pe Facebook: “Ceva mai de dans se poate?”. Cred că a fost cea mai nepotrivită abordare în momentul de față, având în vedere că tocmai încheiasem un schimb de mesaje cu patronul pe tema muzicii. Nu-s mândru de ce i-am spus, dar i-am servit-o pe asta: “Manele nu punem aici”.

Ulterior mi-am dat seama că am fost țăran și că ceea ce mi-a scris era o abordare, nicidecum o critică. Am vorbit câteva zile, după care ne-am întâlnit. Eram sceptic din multe motive în privința ei, dar în același timp radiam. Raluca tocmai ieșise dintr-o relație demnă de-o căsnicie (din pricina anilor), dar la cum mi-a prezentat situația și comportamentul fostului, era imposibil ca acolo să mai fi existat sentimente. Ei bine, niciodată să nu crezi în totalitate varianta femeii.

Eram în mașină și o așteptam să apară. Primul lucru care mi-a trecut prin cap când am văzut-o venind spre mine a fost: “Ce pula lui cățălu vede asta la mine?”. Purta o pereche de pantaloni mulați negri, o bluză cu mânecă lungă la fel de neagră, tocuri, iar părul îl avea desfăcut și bine întins cu placa, la fel de negru și el.

Încă nu realizam că e în dreapta mea și așteptam să mă trezesc din vis. În aceeași seară ne-am și sărutat. După primul sărut mi-a luat mâna și mi-a lipit-o de pieptul ei (cu ocazia asta mi s-a confirmat faptul că are țâțe mari). :))  Îi bătea inima mai tare decât bat bucșile pe Fiatul meu, iar asta mă făcea să simt că e o potențială mamă a copiilor mei. Mi-a spus: “În 26 de ani e prima dată când mi se întâmplă asta.” Aproape că am și crezut-o. Recunosc, mi-a futut ușor direcția și m-am îndrăgostit mai repede decât și-ar fi băgat Paul banii de cămin la aparate.

Am oficializat totul relativ repede. Ai mei o iubeau mult, dar nu prea reușeau s-o perceapă, fiind o fire mai rece. Am petrecut împreună Paștele iar la câteva săptămâni după m-am mutat la ea. Nici mie nu prea îmi venea să cred, cu atât mai puțin părinților mei care știau clar că în copilărie era un chin pentru mine să stau la țară. Ei bine, pentru ea am făcut-o. Nu pentru ca mi-a impus, ci pentru că așa am simțit.

Prin iulie a început să scârțâie treaba. De ce? O să-ți dai seama la fel cum mi-am dat și eu. Era mereu obosită din pricina jobului, iar timpul nostru aproape că nu exista decât seara înainte de somn. Te-ai prins, nu? Ajunsesem să stau mai mult cu familia ei, iar asta poate că a influențat pozitiv prezentul deoarece încă sunt în relații bune cu toți. Din puțina comunicare pe care o aveam, la fiecare discuție eu eram vinovat în viziunea ei de faptul că relația noastră nu mai prea merge. Uneori chiar mă gândeam că are dreptate. Mă consumam maxim și nu era tocmai greu de sesizat acest lucru mai ales că eu nu sunt omul care să joace teatru. În concluzie, eram mai mereu pe gânduri, iar ea se folosea de acest lucru reproșându-mi că nu sunt fericit. Cu toate acestea nu am renunțat și am făcut tot posibilul să-i arăt ce înseamnă pentru mine. Îi trimiteam flori la muncă, îi lăsam noaptea bilețele în geantă, îi scriam SMS-uri random și încercam pe cât posibil să renunț la orgolii. Fără efect însă. Deși nu mai era nimic ca la început, încă o vedeam în viitorul meu.

Am lungit-o așa până prin octombrie când am hotărât să luăm o pauză. Eh căcat. Știam deja că-i gata tot, dar era un mod mai frumos de-a spune “ne-am despărțit”. La vreo două săptămâni după, de ziua mea mai exact, mi-a scris că vrea să ne vedem. Știam clar ce urmează. O să-mi aducă un cadou, o să-mi strângă mâna probabil, o să-mi mulțumească pentru participare și “au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.

Ne-am văzut într-un pub la o cafea, la cererea ei. Exact în pub-ul în care băusem vin rose înainte de prima noastră noapte (știi tu la ce mă refer). Spre surprinderea mea însă, după ce mi-a aruncat tot valul de reproșuri, m-a chemat la ea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic ciudat. Ba mai mult, era drăgăstoasă și îmi reproșa (din nou) că nu mi-a fost dor de ea. Fizic o doream mai mult ca niciodată, la fel și sufletește însă doar pe jumătate. Cealaltă jumătate simțea că vrea să pună punct acestui lucru care e mai mult toxic decât dulce. Am ajuns la ea și bineînțeles că ne-am detașat de hormoni. Se întâmplase de parcă era ultima dată. Adormise, iar eu îmi pusesem un pahar de whiskey și răspundeam la mesaje (încă era ziua mea).

După al doilea pahar mi-a venit o idee nicidecum frumoasă dar sănătoasă în cazul de față. Faptul că își lua telefonul la ea chiar și când mergea la baie îmi dădea frecvent de gândit. Dar pentru că făcusem greșala de a umbla în telefonul femeii de lângă mine în fosta relație, am mers pe încredere și am încercat să alung orice dubiu în privința Ralucăi. În acea seară însă i-am luat telefonul pentru prima dată și-am intrat pe Facebook. Pentru că femeile nu sunt întotdeauna atât de deștepte precum au ele impresia, niciodată n-o sa afli lucruri interesante în conversațiile cu băieții, ci cu cea mai bună prietenă. Zis și făcut. Datorită prietenei care teoretic era pro relației noastre, ne dădea sfaturi și își dorea tot cei mai bun pentru noi, am aflat că Raluca încă se mai vedea cu fostul. De aici și răspuns la oboseală, duminici lucrate și toate problemele.

Oficial era prima dată când aflasem că am fost înșelat. Am trezit-o, i-am spus ce-am văzut în telefonul ei și-am plecat deși era trecut de 2 noaptea. A fost ultima dată când am văzut-o. Nu a recunoscut niciodată nimic și mi-a recomandat să mă fac regizor de telenovele. După vreo 2 luni s-a combinat cu un băiat dintr-un sat învecinat ei, iar la anul se mărită cu el. N-am mai vorbit niciodată, dar de ziua ei i-am trimis mesaj. Mi-a răspuns exact la fel ca atunci când îi trimiteam flori… adică deloc. A fost o perioadă în care n-am dus-o tocmai bine sufletește, dar m-am focusat pe alte priorități. “Never a failure, always a lesson”. Am luat totul ca pe o lecție și totodată ca pe un răspuns la faptul că Raluca nu era nicidecum femeia cu care să fac casă… așa cum mi-am dorit.

Numele “Ralucăi” este fictiv.

 

Înainte de Crăciun am început să vorbesc și eu cu o tipă. Mi-am dat seama rapid că nu sunt încă pregătit pentru o nouă relație și am pus punct. În plus, Daiana nu e femeia lângă care să stai doar de dragul de a nu fi singur. M-a înțeles și am rămas prieteni buni. Inclusiv astăzi mă susține, îmi cunoaște toate problemele și mă ajută de câte ori am nevoie. Nici ea nu are încă prieten.

 

 

“Nu căuta fericirea, las-o pe ea să te găsească”. Cam ăsta-i principiul după care funcționez momentan.

Ulterior am mai avut discuții cu diverse fetișcane, dar nimic care să mă miște. Încă o aștept pe cea care să-mi fută din nou direcția, pentru totdeauna sper.

De-a lungul celor 5 ore în care am scris articolul acesta, am avut în fundal pe repeat “Smiley – O altă ea”. De aici și titul.

“Că iubirea nu doare decât când dispare

Doar până atunci când o să apară o altă EA”

Cam atât…

V-am cuprins!

Ne vedem data viitoare (curând sper) în “Bocancii lui Jurj”.

Povestea pe care urmează să ți-o povestesc este pe jumătate amuzantă. Anul acesta după Paște am fost invitat la aniversarea unui prieten. Așteptam de foarte multă vreme cheful, pentru că nu era prima dată când aveam să fiu prezent la ziua lui Kevin și oricum simțeam nevoia de un dezmăț la o cabană în care să mă deconectez și să n-am parte de figurile pe care le poți vedea oricând în cluburi.

Apropo, Kevin e prietenul meu chitros. E atât de chitros încât n-ar împărți cu nimeni nici măcar banii de Monopoly. Aș putea scrie mai multe, dar sunt convins ca nu s-ar mai combina cu el nicio femeie care ar citi articolul ăsta. Hahaha! Cunoșteam în mare parte toți invitații pentru că era restrâns. Deși am fost puțini, totul era bine pus la punct. 3 DJ, băutură cu grad mediu, mare, sau foarte mare, mâncare din belșug și lume faină.

Se întâmpla la câteva zile după Paște, dar pentru că totul e cu curu-n sus în țara asta, în Cavnic ningea de rupea. Deci, pula grătar. Am fost nevoiți să facem mâncarea pe aragaz. Tech house-ul lui Bob care nu mai pusese muzică de câțiva ani răsuna în toată cabana, fetele încercau să pară harnice pe la bucătărie, iar noi restul rezemam un pahar, râdeam și glumeam. Era o atmosferă caldă numa’ bună să-ți rupi teneșii la propriu și la figurat. Lumea venise în reprize având în vedere că majoritatea eram din orașe diferite.Se lăsase deja noaptea, repartizările în camere erau făcute și toți eram gata de “bairam”.

La un moment dat, Kevin îmi spune că urmează să mai ajungă la petrecere trei petarde aduse de umplutură ca să nu pară că facem “sausage party”. Sincer? Mi se rupea pentru că eram mult prea dezamăgit de femei. Așa dezamăgit încât mi-aș fi dorit să-l cunosc pe Pomohaci. Deci, nici după câteva pahare nu aveam de gând să combin ceva, cu atât mai puțin pe una care vine să-și împartă “savarina” cu noi. Pe când au ajuns “miresmele”, noi deja mângâiam gresia prin grațiosi pași de dans. S-au aruncat pe sticlele de alcool exact ca scroafele la “halău”. După ce a turnat suav câteva guri de Jack pe gât, una dintre ele mi-a șoptit duios: “N-ai cumva o țigară?”. Am refuzat-o politicos spunându-i că nu fumez  și am îndrumat-o spre altcineva. În final, i-a dat Adi. Nu o țigară, ci juma’ de pachet de-a lungul serii.

Activitățile erau deja diversificate. Unii dezbăteau subiecte filosofice tipice unei activități de genul, alții dansau în living sau hibernau deja în camere. Eu aveam vreo câteva pahare servite, dar spre surprinderea mea eram perfect lucid, deși nu mâncasem nimic și eram mega obosit. Am ținut-o lanț până dimineață. Dimineață la propriu. M-am distrat atât de bine încât nici măcar n-am șifonat lenjeria din camera în care trebuia să dorm.

Toate bune și frumoase până când una dintre “invitatele de onoare” a intrat în pământ cu tot cu unul dintre cei prezenți la chef. Nimeni nu s-a panicat deoarece era logic că ăia doi vorbesc despre nemurirea sufletului, descoperiri arheologice sau reacții chimice adverse. Cine ar fi crezut că se fut? Poi, prostul de mine, de exemplu. Așa a și fost. Ideea e că cei doi au dispărut vreo două ore jumate. După statura futalăului, sunt absolut convins ca nu a satisfăcut-o atâta timp, deci, cel mai probabil o fi vorbit și despre prietenu-so de exemplu. Pentru că, da, marmota avea prieten.

Lambada își dădea filme aiurea legate de dispariția fiicei risipitoare (Lambada e personajul principal în toată povestea asta, o s-o descoperi imediat). Ce teatru ieftin. Nu e ca și cum toate ar fi venit acolo să ne lase pe noi fără Jack și prezervative. Te-ai prins, nu? În zadar îi explicam distinsei că prietenă-sa își reglează bătăile inimii, sau a patului, că nu înțelegea. Încercam să-mi dau seama dacă e schizofrenică sau studentă la teatru, la ce crize făcea. După ceva timp și-au făcut apariția și Irinel cu Moni. Pe el puteai observa de la depărtare că-i mai ușor cu juma’ de kg, iar ea poza în căprioară proaspăt scăpată din bătaia puștii (poza doar, că fusese deja împușcată, nu la propriu din păcate). Deci boss… scenariile lui Ernest îs fix trânta pe lângă ce show ne-a prezentat Lambada. Printre râsete tot ce îmi mai amintesc e atât “Cum ai putut să-mi faci așa ceva? Habar n-ai cât de tare m-ai rănit”. Hahahahaha! Băăă deci voi ați venit aici să ne beți Jack-ul și de fapt sunteți cu fitil invers?

În seara respectivă am stat cu Francesca, o tipă foarte șmecheră și deschisă, studentă la medicină, care în mod surprinzător e fostă iubire de-a lui Kevin din copilărie. Eu și Francesca ne tăvăleam de râs. După ce ne-am terminat repriza de hlizeală, i-am spus Lambadei: „Fata și-a făcut treaba pe barba ei (nu știu dacă avea barbă, că nu l-am întrebat pe Irinel). Cu ce te încurcă pe tine că a dus și ea bușteanu la castor sau a forțat intrarea în clopotniță? ”.  Răspunsul distinsei a fost “Ai forțat-o tu cu mă-ta!”.

Paranteză: Mama e cel mai important lucru din viața mea. Nici măcar din partea prietenilor nu prea accept înjurături care s-o includă pe ea. Lucrez de peste 9 ani cu oamenii, sunt absolut conștient că multă lume o s-o mai pomenească pe mama, dar în momentul ăla simțeam că e cea mai nepotrivită înjurătură. Dacă-mi luam de supt, nu mă deranja. Tocmai ce ți-am spus că-mi doream să-l cunosc pe Pomohaci. Hahaha! Am luat-o tandru de umeri și i-am șoptit “O cunoști pe mama? De ce mă înjuri în felul ăsta?”.  În loc să tacă din gură a continuat, pentru că e absolut normal, așa reactionează oamenii trădați. M-am apropiat de ea și am împins-o cu capul spre perete. Nu aveam de gând nicio secundă s-o lovesc pentru că n-am dat în viața mea într-o femeie (nici măcar în aia pe care am prins-o că și-o punea cu altu’ de câteva luni, iar noi dormeam în același pat). Kevin s-a panicat maxim văzând treaba asta și m-a bruscat. Atât de tare încât o săptămână am fost vânăt pe încheieturile mâinilor.

Începeam deja să văd stele vișinii, găini rujate și pe Dragnea dansând în kilt. Am părăsit “câmpul de luptă” la convingerile lui Francesca și m-am decis să mă calmez de unul singur. Nu să fac yoga sau meditații, din păcate. Mă pornisem spre cel mai apropiat dormitor. Am intrat, dar întâi cu mâna prin geamul ușii de sticlă. Nu te întreba de ce am făcut asta, pentru că nici după aproape 3 luni încă n-am aflat răspunsul. A fost prima și unica mea răbufnire de genul acesta. Dacă te gândești că am făcut-o din cauza alcoolului, ei bine nu. M-aș considera un mare laș dacă aș folosi alcoolul ca motiv de influență. Vorba aia “Nu mai bea dacă nu ți-i bună!”. În plus, i-aș fi aplicat o paletă și Lambadei dacă era până acolo, dar n-am făcut-o, asta înseamnă c-am avut discernământ. Bravo, Jurj! Mare filisof o crescut mă-ta. Haha!

În primă fază am încercat să mă așez pe pat, dar nu-mi dădeam seama dacă-s în pragul sărbătorilor de iarnă și-am tăiat porcul, sau ăla-i sângele meu, așa că am ieșit afară să nu pătez covorul. Francesca cu un maxim de calm îmi sugera să-mi țin mâna în zăpadă că sigur se oprește sângerarea. Boss, tocmai ce am doborât un ditamai geamul. Puteam garanta că urmează să fiu croșetat. Singura problemă era următoarea: eram în Cavnic, orașul meu natal, cum le explic eu doamnelor de la urgențe care cu siguranță mă cunosc, cum m-am tăiat. Plus că duhneam a alcool.

Până să mă duc la spital, Irinel începuse să facă pe smardoiul prin casă lăsând impresia că-și apără momeala, deși eu nu avusem cu “femeia lor” (femeia lui și a lui prietenu-so = femeia lor, nu?) nicio treabă. Nu mai rețin exact ce zicea, dar l-am chemat afară. Ca să-ți dai seama, Irinel e o șopârlă de om, slab precum bugetul țării și urechios de zici că-i mașină de instructor auto cu oglinzi duble. Până când a ieșit dânsul afară eu deja începusem să umplu un prosop cu sânge. Așa că m-am decis să mă ocup de treburile prioritare, nicidecum să-I fut lui o bucată. L-am rugat doar să nu-l mai găsesc acolo pe când o să mă întorc de la spital.

Deși m-am certat urât cu Kevin la toată faza aceea și n-am mai vorbit o lună, am aflat ulterior că îi spusese lui Irinel “Știi ce? Ia-ți curvele și du-te acasă!”. Te iubesc, Kevin, prietenul meu chitros!

De obicei sunt mega sensibil la situații cu sânge, dar de data asta i-am dat asistentei mâna de parcă eram cu bocancii la nea Pereș (nea Pereș e pantofarul nostru din Cavnic). Am scăldat-o cumva cu explicații, chit că medicul de gardă mi-a spus „Poi și ce are că vii de la petrecere? Oricine se poate tăia.” Doamna doctor avea dreptate, însă nu și în cazul meu. Boul de mine putea să doarmă la ora 07:00, nu să facă prezența în registrul de urgențe. M-am ales cu 4 fire și cu marele risc de a-mi tăia tendonul. Deci, să-nceapă distracția. M-am întors după bagaj, iar spre bucuria mea, Irinel, Monica, Lambada și cealaltă parapantă  plecaseră deja. Oricum, nu mai eram în stare de nimic. Cusut, epuizat și cu atât mai mult dezamăgit de mine. Mi-am luat bagajul și-am pornit către casă. În aceeași zi, Cristina (o prietenă) deja aflase de la maică-sa că eu m-am tăiat la deget. Cristina are mătusă în Cavnic, mama Cristinei stă într-un sat la câțiva km de Baia Mare. Nah cum îi John? Merge telefonul fără fir? Hahaha!

Aici deja apare Vlăduț, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. O lună de zile, Vlăduț a fost mâna mea dreaptă. Nu te gândi la prostii, pentru așa ceva nu l-am folosit. Vlăduț îmi băga haine la spălat, mi le întindea la uscat, îmi tăia unghiile, m-ajuta să mănânc, îmi căra sculele la evenimente și câteodată îmi conducea mașina, iar pentru asta îi mulțumesc din suflet. Îți dai seama că toată lumea mă întreba ce-am pățit. În primă fază m-am gândit să spun c-a fost un accident, dar pentru că nu prea îmi place să mint, am spus exact adevărul, deoarece mi-am asumat încă de la început tot ceea ce-am făcut. Altfel nu aș fi scris nici articolul acesta.

Am avut dureri insuportabile, dar mă consolam cu gândul că trece. Dacă i-aș fi pușcat o paletă Lambadei, eram un jeg de om și nu mi-aș fi iertat-o niciodată. În plus, cazierul meu e curat. Spre fericirea mea, spun asta la prezent.

Ulterior în grupul de prieteni am ajuns subiect de glumă. Citez:

“Momentul preferat al nunții tale o să fie spartul paharelor” Vlad 2017 (la cererea lui)

“Dacă mergi la o petrecere și stai până se crapă de ziuă, spargi și tu ceva?”

“Piesa ta preferată e Zorba, că ai de spart farfurii?”

“De obicei tu te spărgeai, nu geamurile”

Gândindu-mă la morala “în tot răul e și un bine”, îmi pare rău pentru ce-am făcut, dar măcar am realizat un lucru. Am lângă mine oameni și prieteni minunați.

P.S: Ca să-ți dai seama de ce am numit-o Lambada pe distinsa domșoară cu care am avut clinciuri, pe vremuri, în Cavnic exista o tipă pe care lumea o poreclea astfel pentru că era darnică din fire. Din câte știu inclusv tata i-a reglat ceasul. Hahaha!

P.P.S: Vlădut, Dumitru, vă mulțumesc din suflet!

Cam atât… Ne revedem data viitoare în “Bocancii lui Jurj”!

În cazul în care n-ai citit articolul „Primul sărut și aventuri din spital”, ar fi bine s-o faci. Nu de alta, dar trebuie să prinzi firul întâmplărilor. Bun. Ești gata? Ne întoarcem în 2008.

Terminasem cu examenele de sfârșit de clasa a 8-a și urma să hotărăsc la ce liceu merg. În principiu știam deja, îmi doream Liceul de Artă. Pe vremea aceea, mă vedeam toboșar și renunțasem la canto pentru că vocea mea era în schimbare și aveam impresia că nu mai știu să cânt. Nici acum nu mă descurc extraordinar de bine, dar încă sper la performanțe. M-am înscris la Liceul de Artă din Baia Mare, secțiunea percuție, fără să am habar de ce-nseamnă muzica teoretic vorbind. A fost foarte mare bătălie pe locuri, deoarce aveau prioritate cei care absolviseră școala generală în cadrul instituției. Cei deja școliți primiseră pe lângă probele de aptitudini, dicteu (notare a unei linii melodice după auz), iar eu habar n-aveam ce semnifică o măsură. Bineînțeles că n-am fost acceptat, de altfel, nimeni din exterior. Mi-am plâns de milă două zile, mi-am jurat că nu mai fac muzică în viața mea și-am intrat în ședință de comitet cu ai mei. Din fericire, nu mi-am respectat jurământul. Maică-mea insista să mă duc la teologie, încercând să mă convingă folosind motive de genul “Și acolo o să faci muzică. Nu-i musai să te faci popă, poți fi profesor de religie”. Hahahaha! Îmi aduc aminte și râd ca prostul. Serios? Eu popă sau profesor de religie? Cred în Dumnezeu, dar nu boss. Asta cu siguranță nu-i făcută pentru mine. Deși nu-i mare scofală să fii popă în ziua de azi. În fine. Dacă terminam teologia, singurul benecifiu era acesta: cunoșteam toate numele de Sfinți, deci, înjuram mult mai bine.

Tata insista să rămân acasă la singurul liceu din oraș, deși eu îmi doream cu prisosință să plec din Cavnic. Cred că singurul motiv pentru care voiam atât de mult asta era pofta de nou și de a scăpa de sub papucul părinților, ca orice adolescent la 15 ani. În final, le-am pus toate-n balanță și-am rămas acasă în ideea că după liceu vine facultatea, deci tot am șansa de-a pleca. Gândind la rece cu mintea de acum, mă bucur nespus de mult că am făcut alegerea asta. Am trăit o adolescență plină de lucruri faine și libertate, în plus, am învățat să-mi dozez nebunia în așa fel încât să nu-i dezamăgesc pe ai mei, deși de la aceeași vârstă mi-am petrecut nopțile printre bețivi, scandaluri, curve și mult alcool.

După adminterea la liceu a urmat o vară de pomină. Încă eram sub tratament serios și urma să fac asta încă șase luni de la externare. Același pumn de medicamente, cu o singură cană de ceai sau apă. Aveam recomandare medicală să mă feresesc de razele puternice ale soarelui. Ei bine, nici că mi-a păsat. O mare parte din vară am bătut mingea cu “golanii” de la bloc, am fost într-o tabără de penticostali, iar la întoarcere mama mi-a zis: “Mergem la mare, taică-to a făcut economii fără să-mi spună”. Nu mai văzusem marea de pe la 6 ani, iar sufletul îmi șoptea că urma să trăiesc o experiență pe care n-am s-o uit niciodată. Așa a și fost.

Număram zilele mai rău decât o femeie la menstruație și îmi făceam planuri cu grămada. Într-un final a sosit momentul mult așteptat. Ne-am cazat în Costinești, la Vila Alex. Alex e un prieten cu care am copilărit în Cavnic, el având bunici acolo. În primele două zile mergeam cu ai mei la plajă și făceam castele de nisip cu vară-mea care pe vremea aia avea 9 ani. Până când latura mea “bărbătească” mi-a reamintit că în urmă cu 3 luni mă sărutasem cu Andreea pentru prima dată. “Bă, tu te-ai mozolit cu Andreea din Ferneziu, ai venit la mare și faci castele de nisip cu vară-ta?”. Ulterior am dat de Alex care dormea cu zilele, iar noaptea juca poker și remi. Țin minte și-acum cu ce eram îmbrăcat în prima seară în care am ieșit cu el în oraș. Blugi, tricou alb slim (pe vremea aceea nu aveam burtă), juma de fixativ în cap și multe pufuri din parfumul Joop cumpărat de tata de la un țigan bișnițar. Ieșiți pe poartă, am dat de o gașcă mare de oameni.

Din peste 10 nume, am reținut doar atât: “Ioana, încântată”. Am văzut-o exact două minute după care am plecat prin stațiune cu o parte din cei de acolo. A dispărut o vreme din peisaj, timp în care eu am ars-o aiurea cu una care s-a dat la mine din prima seară. Tipa respectivă avea ceva din Andreea. Atitudine de sudistă, limbaj direct fără perdea și mult, mult tupeu. Pe principiul istoria se repetă, m-am trezit sărutat (din nou). Hahaha! Nu mă mișca cu nimic. Probabil și pentru faptul că vedeam o altă Andreea în ea și nu reprezenta pentru mine o cucerire având în vedere că nu eu făcusem primul pas. În plus, nu vorbeam foarte multe pentru că îmi era rușine între atâția sudiști cu accentul meu de ardelean.

Într-o seară în care socializam în curtea pensiunii lui Alex (glumesc, eu spuneam doar da, nu, bine), apare Ioana din nou în peisaj. O puștoiacă la 1.60 și ceva, ochi căprui acoperiți pe jumătate de breton, păr brunet, cu un zâmbet larg și foarte frumoasă. Stătea la un gard distanță de Alex, dar habar n-aveam. Din vorbă-n vorbă, am început să discutăm. Asta după ce tipa cu care cică eram combinat a plecat, sărutându-mă focos de noapte bună. Se făcuse târziu și mai eram doar eu, Ioana și Alex care se pregătea să ne părăsească. Am rămas doar noi doi. 3 ore de povești pe bordura din fața casei. Am vorbit despre viață, planuri de viitor, dragoste și lucruri banale, atâta cât ne-a dus capul la vârsta aceea. Ioana nu a ezitat să-mi spună: “Știi? Ioana e prietena mea și știu că te place, dar are prieten în București”. (pentru că, da boss, și pe aia o chema tot Ioana, dar nu ți-am zis de la bun început să nu te bag prea tare-n ceață.) Perfeeeect! Era tot ce-mi doream s-aud în momentul acela. I-am dat mesaj tipei mai repede decât am anunțat-o pe mama c-am luat BAC-ul, spunându-i că știu adevărul. Eh pula. Mă durea exact în cur despre tot adevărul. Adevărul meu începea deja să devină Ioana. O simțeam aproape de suflet și gândea foarte matur pentru o puștoaică de 15 ani. Era târziu și se făcea frig, așa că am pupat-o pe obraz și ne-am dus la somn urmând să ne vedem a doua zi. Știu, te gândești de ce n-am încălzit-o eu. Eram proaspăt “despărțit” și nu voiam să mă considere curvar, în plus, încă eram virgin deci pentru mine asta reprezenta un apogeu, având în vedere că era o fată care chiar îmi plăcea. Te-ai prins? Mă simțeam foarte ușurat după toate discuțiile cu ea.

Singurul mare regret pe care-l aveam, era că în două zile trebuia să mă-ntorc acasă. Nu știu prin ce minune, ai mei se întâlniseră cu un vecin care avea locuri libere în mașină la întoarcere. Brusc, tata a vândut agenției CFR la un preț de căcat biletele la tren pe care le aveam deja cumpărate, iar șederea mea s-a prelungit subit cu vreo încă 4-5 zile. M-am întâlnit cu Ioana seara următoare în același context, cu toată gașca. Lipsea doar vechea mea combinație. Deja ne înțelegeam din priviri și simțeam că poveștile celorlați nu sunt întocmai confortabile pentru noi doi. Așa că ne-am mutat pe „bordura noastră”. N-am apucat să discutăm foarte multe, pentru că mi-a spus: „Aș vrea să merg pe plajă”. (era ora 00:00). N-am stat mult pe gânduri, am luat-o de mână și-am plecat fără să anunțăm pe cineva.

Eram doar noi, nisipiul rece, marea și cerul. Ne-am întins, mi s-a cuibărit în brațe și ne-am uitat la stele ca doi copii care habar n-au ce-i viața. Îi simțeam respirația caldă pe obraz, iar inima îmi bătea mai tare decât bate Guță femeile. Preț de câteva minute n-am vorbit nimic. Ne-am apropiat încet obrajii, iar într-un final ne-am sărutat. Era pentru prima dată când sărutam cu adevărat o femeie. Simțeam că-mi fierbe sângele și-mi venea să urlu de fericire. Mă rog, nu prea aveam cum să urlu pentru că Ioana îmi lua aerul, și la propriu, și la figurat. Buzele îmi dansau în ritmuri de tango pe gâtul ei și nu-mi doream să mai plec de acolo. Am început să tremur de frig sau probabil de emoții, dar a avut grijă se se ocupe și de asta, așa că s-a urcat peste mine (fără niciun fel de conotație sexuală). Prin sărutări mă desena în culori vii, iar cu mâna dreaptă se juca în părul meu. Am stat pe plajă până când ne-a înghețat curu’. I-am dat hanoracul meu și-am pornit îmbrățișați către casă. Am sărutat-o cald de noapte bună iar apoi m-am dus în cameră. Am adormit cu gustul bulezor ei și cu un zâmbet imens de mare-n suflet.

Au urmat câteva zile în care eram nedespărțiți. Ai mei știau deja că mi-am găsit gagică (oficial de data asta), de asemenea și gașca cu care stăteam în fiecare seară. Ieșisem în parcul de distracții, iar eu încercam să fac pe gentelman-u plătind biletele la prostiile în care ne-am dat. Ca treaba să fie și mai serioasă, i-am luat toți banii ca nu cumva să aiba intenția de a plăti în seara respectivă. Ghici ce? I-am pierdut toți cu tot cu telefonul meu. Mai aveam o zi și trebuia să mă-ntorc acasă, supărat, fără telefon și implicit fără Ioana. Începusem să realizez că ce-i frumos repede trece. În ultima noastră noapte împreună, n-am dormit deloc. Ne-am sărutat, am plâns și ne-am promis că ceea ce-a fost nu se va rezuma la atât. Am plecat… Priveam pierdut pe geamul mașinii cu gândul la ea și la telefonul pierdut, pentru că nu puteam să-i scriu și să-i spun că deja mor de dorul ei. Plângeam la fiecare oprire și nu mâncasem aproape nimic două zile. Era deja 1 septembrie, toamnă afară, de asemenea și-n sufletul meu. Am anunțat-o pe Yahoo Messenger c-am ajuns și-am început să ne consolăm unul pe altul. Minutele maxime pe care ți le oferea Orange-ul în perioada respectivă într-o ofertă erau numai 180 (cred). Ăia n-aveau de unde să știe că noi vorbim cu orele așa că ne-am luat amândoi cartele de Cosmote care era proaspăt apărut. Ioana folosește chiar și astăzi același număr. Începusem amândoi liceul, iar datorită mesajelor pe care mi le trimitea trezitul de dimineață nu mai reprezenta un chin pentru mine. Ne făcusem planuri să ne vedem de Crăciun și deja strângeam bani pentru asta. Aveam 30 de lei puși pe card. Hahaha!

Pe la sfârșitul lui octombrie faptul că nu ne vedeam ne afecta din ce în ce mai tare și începusem să ne certăm tot mai des. Am hotărât de comun acord că suntem prea imaturi pentru o relație la distanță și-am pus punct. Am suferit mult și sunt convins că și ea… Ani la rând am adormit cu ea în gând deși eram deja îndrăgostit de altcineva și nu mai aveam 15 ani. Odată cu Ioana, marea a devenit prima mea dragoste. 9 ani nu le-am mai văzut pe niciuna dintre ele decât în poze. Anul acesta în februarie, am luat trenul și-am plecat la Costinești. Marea rămăsese la fel, ea nu… devenise femeie.

„Dacă ți-am rămas amintire, să mă povestești frumos”. Sper că te-am așternut sub formă de elogiu în cele 4 zile în care mi-am stors creierii și sufletul să scriu articolul acesta.

Am rugat-o pe Ioana să scrie câteva rânduri despre noi. Mi-a trimis asta:

“Îmi aduc aminte cu drag de prima mea dragoste din adolescență, o dragoste inocentă între doi copii. Chiar și acum am momente în care le povestesc prietenelor mele despre băiatul din Maramureș de care eram super îndrăgostită. Primul lucru care mi-a atras atenția la el a fost accentul și felul în care vorbea, calm. Era slăbuț, drăguțel si avea tot timpul părul ridicat. Stăteam ore în șir pe șezlong pitiți în curtea mea, ascultam muzică, vorbeam o grămadă de lucruri și bineînțeles că ne sărutam. Petreceam mult timp singuri și profitam la maxim de puținul timp petrecut împreună. Ne plimbam pe plajă, stăteam întinși pe nisip și din nou ne sărutam. Am fost foarte tristă cand a trebuit să plece acasă,  însă am continuat să vorbim. Ne trimiteam zilnic mesaje luuungi și duuuulci, iar conversațiile la telefon durau ore întregi. Cătălin era un băiat dulce,  educat și îmi vorbea foarte frumos .  A fost o experiență minunată în copilăria mea, iar atunci când îmi aduc aminte,  o fac cu mare drag. E frumos să iubești la 15 ani. În iarnă ne-am revăzut după 9 ani. Încă mi-l imaginam același băiat pe care l-am lăsat să plece în 2008, dar nu. Eram deja doi oameni maturi, cu gânduri și probleme. Mă simțeam din nou copil, eram blocată și nu-mi venea să cred că e din nou în fața mea după atâta timp. Preț de câteva minunte ne-am privit în ochi și nu ne-am spus prea multe. Când am început să vorbim, am sesizat același accent, voce, calm, același el. Am vorbit despre multe lucruri, însă nu ne-a ajuns timpul. Aveam de recuperat 9 ani. Înainte să plece mi-a lăsat un mic cadou amintire. Cu drag, Ioana.”

P.S: De câțiva ani e într-o relație cu un băiat care o susține, respectă și iubește.

 

Cam atât… Ne revedem data viitoare în „Bocancii lui Jurj”.