Doamna învățătoare.

Mă gândesc de multă vreme dacă să scriu articolul ăsta sau nu… însă având în vedere că n-am mai avut activitate pe blog de 1 an, plus pandemii, viruși, stări de urgență și Vulpița cu Viorel, e sâmbătă seara, trecut de ora 00:00, iar eu o ard aiurea singur în bucătărie în loc să fiu în club la muncă așa cum ar fi trebuit dacă lucrurile decurgeau în mod normal.

Fmm de Corona!

 

 

Eram undeva prin clasa a II-a. Intru și mă pun liniștit în bancă, moment în care sunt remarcat de una din ,,sfintele clasei”. Se uită spre mine și vociferează: ,,Doamne ce pulover urât ai pe tine. Nici bunicul nu poartă așa ceva.”

Îți dai seama că majoritatea colegilor s-au pișat pe ei de râs.

Da, puloverul ăla era de la second hand.

Hai să fim serioși fără să mâncăm căcat. Câți dintre nou nu s-au îmbrăcat de la second în perioada aia? Și asta nu pentru că eram săraci.

Ci pentru că prin 2000 nu existau colecții noi Berhska, Zara, sau ghiozdane cu Doctorița Plușica și Frozen, în plm. Mall-ul de pe atunci era Center-ul din Baia Mare (pentru cunoscători) pe care îl vedeam înainte de sărbători și prin vacanțele de vară.

Colac peste pupăză, am un fost coleg de facultate pasionat de modă, care se îmbracă de prin second-uri în mare parte și crede-mă le dă peste nas tuturor obosiților care se dau grandomani cu tricouri la 20 de lei din H&M.

În fine, deci, să revenim la subiect.

Am mestecat gluma de căcat pe care o făcuse distinsa colegă și am făcut să pară că nu sunt deranjat deși pe dinăuntru eram bucăți. Pentru că, da, la vârsta aia singurul lucru la care te poți gândi e ,,Eu de ce plm sunt sărac și am haine de care râd colegii?”. Poate fără ,,plm” în clasa a II-a, da’ mă rog. :))

Am ajuns acasă și clar primul lucru pe care l-am făcut a fost să plâng și să le povestesc părinților ce-am pățit la școală.

Nici una nici alta, pune tata mâna pe cartea de telefoane, caută numărul distinsei și îi sună părinții. Da, carte de telefoane pentru că pe vremea aceea încă se foloseau telefoanele fixe. Copii, telefoanele fixe sunt acele telefoane fără ecran, pe care n-ai Tik Tok, Snapchat și Candy Crush.

Îi explică respectuos tatălui ei că nu e în regulă să se întâmple astfel de lucruri și îl roagă să nu se mai repete.

Nah bun. Partea interesantă e că mama colegei cu pricina era cadru didactic. Adică era colegă/prietenă cu învățătoarea noastră. Mai exact, era vestitoarea primăverii. ,,Copii, știți că vine 8 martie. Am vorbit eu cu doamna învățătoare și mi-a spus că i-ar plăcea… (nu mai știu exact ce i-am cumpărat de-a lungul anilor. Dar au fost cadouri consistente, nu flori și mărțișoare cum e normal și de bun simț.) cine vrea să aducă suma x pentru cadoul doamnei.”

Tu te duceai acasă și le spuneai părinților ,,Trebuie să duc suma de … la școală pentru cadoul de 8 martie.”

Să revenim. A doua zi am ajuns la școală iar învățătoarea m-a scos în fața clasei și a dat cu mine de toți pereții (nu la propriu) asistată fiind de colega/mama colegei. După ce mi-am încasat tot, i-a pus pe colegi să scrie fiecare pe câte o foaie toate apelativele urâte pe care le folosesc eu, sau felul în care îi jignesc. Îți dai seama cât de greu e să manipulezi un copil de 8 ani să inventeze lucruri în astfel de situații. A adunat la sfârșit toate biletele, mi le-a dat să le duc părinților să le citească și m-a mutat singur în ultima bancă ca pedeapsă.

A urmat o bună perioadă de timp în care colegii mă evitau doar pentru felul în care îmi conturase distinsa imaginea în fața lor…

Pe atunci încă nu se știa de ,,bulying”, discriminări și draci-beți, așa că mi-am văzut în continuare de școală.

Dacă nu mă înșel, în clasa a II-a am început programul ăla care în vremurile noastre se numește ,,After-School”. Adică dădeam bani să fim ,,ajutați” la teme.

Eram un elev activ la matematică (ca să nu zic bun), adică ieșeam la tablă, mă descurcam la probleme, etc. Am fost și la olimpiadă dacă bine îmi aduc aminte, doar că undeva am pierdut trenul. Nu știu dacă doamna învățătoare a făcut ceva în privința asta, chit că și-a încasat banii până la final de pe ,,After-School”, iar la sfârșitul clasei a IV-a le-a spus părinților mei: ,,Cătălin are o problemă la matematică.”

Bineînțeles că din clasa a V-a până în ziua în care scriu asta, n-am mai vrut să aud de matematică.

În ciuda celor întâmplate, la sfârștul ciclului gimnazial am plâns alături de colegi după doamna învățătoare.

 

În liceu toți profesorii știau că sunt dj și mă solicitau la o grămadă de lucruri care implicau chestii tehnice (sonorizări, prezentări, etc.).

Prin clasa a XI-a am fost chemat de către o profesoară să montez sonorizarea pentru o anume prezentare. Ajuns acolo am dat de doamna învățătoare care între timp intrase în politică. Trebuia să asigur sonorizarea și proiecția video la o conferință politică. Vreo 3-4 ore de stat ca prostu pe gratis. :))

I-am refuzat oferta doamnei învățătoare și i-am zâmbit politicos. În timp ce mă îndreptam spre ușă mi-a zis: ,,Asta mi-e răsplata că te-am învățat să scrii. Toată viața ai fost un cârcotaș. N-o să ajungi mare lucru.”

P.S: Chiar și mamei colegei de la care a pornit povestea i-am sonorizat în liceu o serbare pe care nu mi-a mai platit-o niciodată. :))

Fiți buni! V-am cuprins!

Cam atât…

Ne revedem data viitoare în Bocancii lui Jurj!