Deși multă lume mi-a spus deja că abia așteaptă să scriu despre tipa misterioasă, o să adopt o strategie mizerabilă de marketing și-o să te mai țin în suspans. Haha! Nu, nu e strategie, ci pur și simplu asta simt că-i musai să scriu acum. Dacă mi-ai citit primul articol, ți-am spus clar că în blogul ăsta nu e nimic mecanic, ci din suflet. Așa că astăzi îți povestesc despre bunici. Nu la modul în care aș avea habar cum e să-i ai, ci general vorbind. Adică îi am fizic, dar nu și spiritual.
NOTĂ: Dacă vrei să intri în filmul meu, o să mă folosesc de ceea ce-am citit în cărțile lui Andrei Ciobanu și-o să te rog să dai play la piesa asta: „Tinu Vereșezan – Dragostea bunicilor”.
Bunicii din partea mamei au fost oameni simpli, de la țară (din Strâmtura). Bunicul, un om bun, cu un suflet extraordinar, învățător de meserie. S-a stins din viață la 82 de ani, în dimineața zilei în care am împlinit 19, răpus de două AVC-uri (accidente vasculare), două tumori (una la prostată și alta laringo-traheală). Din păcate, relația mea cu el a fost mai mult sufletească decât fizică, pentru că la vârsta la care eu am început să spun și altceva decât mama, tata și pișu, nu mai era în putere. Singura mea distracție cu bunicul era că îl speriam în timp ce se uita la televizor. Mi-aș fi dorit să mă spurce, dar el nu supăra pe nimeni niciodată și dădea numai necăjit din cap. Într-o seară în care mă aflam în grija lui (nu aveam foarte mulți ani), iar ai mei erau plecați la muncă, m-am strecurat pe ușă afară cu gândul să mă duc la vecina de la trei, folosind o pereche de saboți cu două numere mai mari. Acestea fiind spuse, am căzut pe scări și m-am întors cu buza umflată, spartă mai exact. La propriu, deoarece la vârsta aia eram prea mic să mă duc la futut. Îți dai seama ce panică a fost pe săracul bunicul, știind clar că eu sunt în cealaltă cameră, iar el se uita fascinat la Realitatea TV. Nu mai știu ce explicație le-a dat alor mei când s-au întors de la muncă, dar cert este că s-a simțit foarte vinovat pentru cele întâmplate. Mi-aș fi dorit să-l prind în perioada lui de glorie, dar, după cum spune poporul, “nimic nu e întâmplător”.
Bunica trăiește încă. E o femeie simplă, învățată de tânără să fie femeie de casă. A crescut patru copii. Ar fi trebuit să fie cinci, dar una dintre fete a murit la numai câteva luni din cauza unui vaccin neadministrat corespunzător (domnule doctor, nu știu cum te numești, da’ s-o iei la papă cioc!). Deși e o femeie aparent ciudată, să știi că face cea mai bună fasole frecată și cei mai delicioși cartofi prăjiți pe “șpor” (sobă din fontă). De cele mai multe ori are o atitudine egoistă față de toată lumea și impresia că totul i se cuvine doar ei. De aceea, e foarte greu s-o mulțumești. Mare colecționară de dulciuri, dacă-i duci o ciocolată în primăvară, sunt foarte mari șansele s-o mănânci tot tu prin toamnă. Tot așa și cu bradul, spiritul Crăciunului se simte inclusiv în iulie pentru că nu-l strânge niciodată. Un aspect pe care îl apreciez maxim la ea e faptul că n-am observat vreodată să facă diferențe între nepoți, deși suntem cinci. Pe toți ne tratează la fel. În rest, nu prea știu ce să-ți povestesc despre bunica din partea mamei. Recunosc că nu am avut cea mai bună relație cu ea și probabil știu și care-i explicația acestui fapt. Nu prea s-a descurcat să fie cea mai bună mamă din anumite privințe. Iar aici mă refer la perioada în care eu existam deja. În concluzie, din părinte te transformi în bunic. Dacă nici înainte nu prea te-ai descurcat, nu știu dacă la următoarea etapă vei răzbi.
Bunicii din partea tatălui trăiesc ambii în Cavnic, orașul în care am crescut. Nu știu dacă e neapărat corect să spun bunicii, ci bunica mai degrabă. Pentru că “bunicul” n-a existat niciodată (a se observa ghilimelele). Bunica din Cavnic e aproximativ asemănătoare cu cealaltă din privința statului social. Femeie de casă, neșcolită, obligată să trăiască din mila unui bețiv, din pensia lui mai exact. Despre el nu știu să-ți spun absolut nimic și nu glumesc. Habar nu am câți ani are, când își serbează ziua de naștere, sau ce-i place să facă. Ah, ba da, știu. Obișnuiește să consume alcool. Atât știu și rușine mie pentru asta. N-am habar de multe, pentru că nici el n-a avut vreodată. Nu m-a sunat niciodată de ziua mea, n-a fost prezent la niciun eveniment important din viața mea și nu a contribuit cu absolut nimic la evoluția mea.
Aveam câțiva ani, iar de puținele dăți în care mai mergeam pe la ei, stăteam în colțul meu cuminte uitându-mă cum verișoarele mele sunt alintate și mădărite de către dânsul și nu numai. Poate eram prea mic atunci să realizez, dar acum pot spune că mă macină un rotopercutor în suflet. Când eram în clasa a XI-a, m-a scuipat pentru că am îndrăznit să-l chem pe tata acasă din poveștile lui de pahar. N-am reacționat deloc, pentru că după cum ți-am spus și data trecută, pe vremea aia încă stăteam binișor cu nervii și nu spărgeam geamuri. Mi-am șters obrazul de lacrimi, am luat poziția ghiocelului și-am plecat spre casă cu inima frântă și cu întrebarea asta în gând: “De ce să mă scuipe un om care n-a făcut nimic pentru mine vreodată?”. Au trecut șase ani de-atunci iar eu n-am mai pus piciorul în curtea lor.
Le sunt cel mai recunoscător părinților mei pentru că m-au susținut pe deplin în materie de vise și dorințe. Tata însă nu s-a bucurat de asta, deși e un om cu un potențial extraordinar. Ai mei au încercat pe cât posibil să acopere lipsa bunicilor, dar inevitabil am simțit-o printr-o sumedenie de lucruri. Am crescut între copii care primeau lanțuri de aur, biciclete, vorbe dulci și mângâieri din partea bunicilor. Eu am avut parte de indiferență. Știi situația aia în care ai făcut o boacănă iar bunica/bunicul îți sare în apărare să n-o iei pe coajă? Ei bine, nu prea știu cum e să trăiești asta, deși mi-aș fi dorit. Știi situația aia în care ieși în oraș, iar deși ai deja bani de la părinți, bunica îți mai îndeasă zece lei în buzunar s-o scoți pe Mirela la suc, doar ești deja băiat mare și începi să puțălești. Nici pe asta n-o știu. Îți aduci aminte poveștile spuse de bunicul tău? Eu nu, pentru că niciodată n-au existat. Mai nou bunica îmi aduce pachete cu mâncare la muncă și mă sună să-mi dea bani (bine, s-a întâmplat o singură dată). Din păcate, sunt prea secat sufletește de tot ce-am consumat în 24 de ani, să mă pot lăsa mișcat de asemenea gesturi. E la fel cum ai lua un om din Siberia și l-ai muta în Tenerife. De ce-mi mai arăți căldură după atâția ani dacă eu m-am obișnuit cu gerul?
Concluzia e simplă. Dacă ai avut parte de dragostea bunicilor, prețuiește-o deoarece cred că ești un om norocos.
P.S: Te-ai prins de ce te-am îndemnat să dai play la piesa lui Tinu Veresezan? Sper că da.
Cam atât… Ne vedem data viitoare în “Bocancii lui Jurj”.
