Bocancii lui Jurj

Deși multă lume mi-a spus deja că abia așteaptă să scriu despre tipa misterioasă, o să adopt o strategie mizerabilă de marketing și-o să te mai țin în suspans. Haha! Nu, nu e strategie, ci pur și simplu asta simt că-i musai să scriu acum. Dacă mi-ai citit primul articol, ți-am spus clar că în blogul ăsta nu e nimic mecanic, ci din suflet. Așa că astăzi îți povestesc despre bunici. Nu la modul în care aș avea habar cum e să-i ai, ci general vorbind. Adică îi am fizic, dar nu și spiritual.

NOTĂ: Dacă vrei să intri în filmul meu, o să mă folosesc de ceea ce-am citit în cărțile lui Andrei Ciobanu și-o să te rog să dai play la piesa asta: „Tinu Vereșezan – Dragostea bunicilor”.

Bunicii din partea mamei au fost oameni simpli, de la țară (din Strâmtura). Bunicul, un om bun, cu un suflet extraordinar, învățător de meserie. S-a stins din viață la 82 de ani, în dimineața zilei în care am împlinit 19, răpus de două AVC-uri (accidente vasculare), două tumori (una la prostată și alta laringo-traheală). Din păcate, relația mea cu el a fost mai mult sufletească decât fizică, pentru că la vârsta la care eu am început să spun și altceva decât mama, tata și pișu, nu mai era în putere. Singura mea distracție cu bunicul era că îl speriam în timp ce se uita la televizor. Mi-aș fi dorit să mă spurce, dar el nu supăra pe nimeni niciodată și dădea numai necăjit din cap. Într-o seară în care mă aflam în grija lui (nu aveam foarte mulți ani), iar ai mei erau plecați la muncă, m-am strecurat pe ușă afară cu gândul să mă duc la vecina de la trei, folosind o pereche de saboți cu două numere mai mari. Acestea fiind spuse, am căzut pe scări și m-am întors cu buza umflată, spartă mai exact. La propriu, deoarece la vârsta aia eram prea mic să mă duc la futut. Îți dai seama ce panică a fost pe săracul bunicul, știind clar că eu sunt în cealaltă cameră, iar el se uita fascinat la Realitatea TV. Nu mai știu ce explicație le-a dat alor mei când s-au întors de la muncă, dar cert este că s-a simțit foarte vinovat pentru cele întâmplate. Mi-aș fi dorit să-l prind în perioada lui de glorie, dar, după cum spune poporul, “nimic nu e întâmplător”.

Bunica trăiește încă. E o femeie simplă, învățată de tânără să fie femeie de casă. A crescut patru copii. Ar fi trebuit să fie cinci, dar una dintre fete a murit la numai câteva luni din cauza unui vaccin neadministrat corespunzător (domnule doctor, nu știu cum te numești, da’ s-o iei la papă cioc!). Deși e o femeie aparent ciudată, să știi că face cea mai bună fasole frecată și cei mai delicioși cartofi prăjiți pe “șpor” (sobă din fontă). De cele mai multe ori are o atitudine egoistă față de toată lumea și impresia că totul i se cuvine doar ei. De aceea, e foarte greu s-o mulțumești. Mare colecționară de dulciuri, dacă-i duci o ciocolată în primăvară, sunt foarte mari șansele s-o mănânci tot tu prin toamnă.  Tot așa și cu bradul, spiritul Crăciunului se simte inclusiv în iulie pentru că nu-l strânge niciodată. Un aspect pe care îl apreciez maxim la ea e faptul că n-am observat vreodată să facă diferențe între nepoți, deși suntem cinci. Pe toți ne tratează la fel. În rest, nu prea știu ce să-ți povestesc despre bunica din partea mamei. Recunosc că nu am avut cea mai bună relație cu ea și probabil știu și care-i explicația acestui fapt. Nu prea s-a descurcat să fie cea mai bună mamă din anumite privințe. Iar aici mă refer la perioada în care eu existam deja. În concluzie, din părinte te transformi în bunic. Dacă nici înainte nu prea te-ai descurcat, nu știu dacă la următoarea etapă vei răzbi.

Bunicii din partea tatălui trăiesc ambii în Cavnic, orașul în care am crescut. Nu știu dacă e neapărat corect să spun bunicii, ci bunica mai degrabă. Pentru că “bunicul” n-a existat niciodată (a se observa ghilimelele). Bunica din Cavnic e aproximativ asemănătoare cu cealaltă din privința statului social. Femeie de casă, neșcolită, obligată să trăiască din mila unui bețiv, din pensia lui mai exact. Despre el nu știu să-ți spun absolut nimic și nu glumesc. Habar nu am câți ani are, când își serbează ziua de naștere, sau ce-i place să facă. Ah, ba da, știu. Obișnuiește să consume alcool. Atât știu și rușine mie pentru asta. N-am habar de multe, pentru că nici el n-a avut vreodată. Nu m-a sunat niciodată de ziua mea, n-a fost prezent la niciun eveniment important din viața mea și nu a contribuit cu absolut nimic la evoluția mea.

Aveam câțiva ani, iar de puținele dăți în care mai mergeam pe la ei, stăteam în colțul meu cuminte uitându-mă cum verișoarele mele sunt alintate și mădărite de către dânsul și nu numai. Poate eram prea mic atunci să realizez, dar acum pot spune că mă macină un rotopercutor în suflet. Când eram în clasa a XI-a, m-a scuipat pentru că am îndrăznit să-l chem pe tata acasă din poveștile lui de pahar. N-am reacționat deloc, pentru că după cum ți-am spus și data trecută, pe vremea aia încă stăteam binișor cu nervii și nu spărgeam geamuri. Mi-am șters obrazul de lacrimi, am luat poziția ghiocelului și-am plecat spre casă cu inima frântă și cu întrebarea asta în gând: “De ce să mă scuipe un om care n-a făcut nimic pentru mine vreodată?”. Au trecut șase ani de-atunci iar eu n-am mai pus piciorul în curtea lor.

Le sunt cel mai recunoscător părinților mei pentru că m-au susținut pe deplin în materie de vise și dorințe. Tata însă nu s-a bucurat de asta, deși e un om cu un potențial extraordinar. Ai mei au încercat pe cât posibil să acopere lipsa bunicilor, dar inevitabil am simțit-o printr-o sumedenie de lucruri. Am crescut între copii care primeau lanțuri de aur, biciclete, vorbe dulci și mângâieri din partea bunicilor. Eu am avut parte de indiferență. Știi situația aia în care ai făcut o boacănă iar bunica/bunicul îți sare în apărare să n-o iei pe coajă? Ei bine, nu prea știu cum e să trăiești asta, deși mi-aș fi dorit. Știi situația aia în care ieși în oraș, iar deși ai deja bani de la părinți, bunica îți mai îndeasă zece lei în buzunar s-o scoți pe Mirela la suc, doar ești deja băiat mare și începi să puțălești. Nici pe asta n-o știu. Îți aduci aminte poveștile spuse de bunicul tău? Eu nu, pentru că niciodată n-au existat. Mai nou bunica îmi aduce pachete cu mâncare la muncă și mă sună să-mi dea bani (bine, s-a întâmplat o singură dată). Din păcate, sunt prea secat sufletește de tot ce-am consumat în 24 de ani, să mă pot lăsa mișcat de asemenea gesturi. E la fel cum ai lua un om din Siberia și l-ai muta în Tenerife. De ce-mi mai arăți căldură după atâția ani dacă eu m-am obișnuit cu gerul?

Concluzia e simplă. Dacă ai avut parte de dragostea bunicilor, prețuiește-o deoarece cred că ești un om norocos.

P.S: Te-ai prins de ce te-am îndemnat să dai play la piesa lui Tinu Veresezan? Sper că da.

Cam atât… Ne vedem data viitoare în “Bocancii lui Jurj”.

Gândindu-mă la cât de repede se-ntâmplă lucrurile în prezent, sunt convins că mulți dintre tinerii din noua generație și nu numai, o să mă considere un tocilar ciudat. Ei bine, ciudat poate c-am părut, dar tocilar cu siguranță nu. Mai degrabă vânător de note după cum mă numea profa de română în liceu. Cert este că prima dată am sărutat o fată în clasa a 8-a. Și zic sărutat, la propriu. Adică franțuzește (în spatele blocului noi îi ziceam mozol), că de pupat mă pupam cu Maria, Simo, Andra, Iulia sau Oana după creșă sau prin beciuri încă din clasa I. Ghici unde s-a întâmplat primul meu sărut? Ei bine, în spital. Sună mega straniu și cu atât mai puțin romantic, dar așa a fost. Am stat internat în perioada respectivă șase săptămâni la TBC, fiind diagnosticat cu pleurezie stângă (băbește spus, apă la plămâni), timp în care a apărut și Jamaica, după cum o numea maică-mea. Andreea mai exact, era o puștoaică cu aproape doi ani mai mare decât mine, blondă (slăbiciunea mea sunt brunetele, dar pe vremea aia eram prea prost și virgin să-mi dau seama de asta), cu un limbaj pur și metaforic de mahalagioaică, care ne povestea mândră despre câți interlopi din Baia Mare cunoaște ea. Apropo, îl știți pe „Scena”? Eu da, de la Andreea. A fost un episod scurt în care și-a făcut apariția în povestea mea, dar îndeajuns de influent încât să-mi fută mie mințile. Spun scurt pentru că nu era internată, ci venise pentru două sau trei zile să aibă grijă de sora ei care inițial era însoțită de mă-sa doar c-avea dânsa ceva treabă. Pe asta mică o chema Geanina. Te-ai prins de unde vine faza cu Jamaica? Ei bine, așa o striga scumpa ei mamă pe biata fată. Cam cât de oligofren tre să fii să-ți bați ciorapii de propriul tău copil?

Ideea e că acest apelativ a ajuns și la urechile mamei mele, după ce eu, ca un mascul feroce și plin de testosteron i-am povestit mândru că nu mai sunt începător într-ale sărutatului, ba chiar visam o relație cu Andreea în care eram protejat de toți interlopii din Hatvan (Hatvan e un cartier de scoțieni din Baia Mare). Era destul de „greu” să-ți dai seama ce hram poartă Andreea, iar mama întotdeauna și-a dorit ce e mai bun pentru mine. Între mama, Andreea și mă-sa, a fost o conexiune strâns legată bazată pe sentimente, simpatie și respect pentru că s-au cunoscut personal. Eu nu existam în ecuație “îndrăgostit” fiind.

Iuliu era colegul meu de salon, implicit de suferință. Un băiat de șaptișpe ani, orfan de mamă, venit de prin Alba Iulia în Baia Mare, pentru ce? Pentru o curvă care în șase săptămâni de spital l-a vizitat o singură dată. Ca să-ți dai seama, el stătea la aia acasă. Băiat harnic, la vârsta lui angajat deja cu contract de muncă la o firmă care prelucra piei. Fusese internat cu o seară înaintea mea cu același diagnostic, doar că la plămân diferit. Care erau șansele? Eu și Iuliu eram veterani acolo. Noi tăiam, noi spânzuram.

O altă Andreea, țigăncușă de vreo cinci ani, nu vorbea nimic cu nimeni ci doar se plimba zi noapte pe coridor rezemată de perete, cu o păpusă-n mână. Era frumoasă și rotundă-n obraji chiar dacă venea dintr-o familie în care nu prea mânca altceva decât bătaie. Ulterior, subit s-au îmbolnăvit și frații Andreei, vreo 6 la număr. Ș-apoi s-o vezi pe Andreea noastră cum și-o dat drumul în prezența frățiorilor ei „scoțieni”. Din discuțiile noastre cu asistentele (pentru că da, deja eram considerați băieți maturi și stăteam cu dânsele la taclale) aflasem că sunt nopți în care Andreea măsoară coridorul până o ia somnul, iar apoi intră într-un salon random și se odihnește. Erau trecute deja vreo trei săptămâni de când eram acolo, deci aveam program de directori pentru că terminasem cu injecțiile și nu ne mai trezea nimeni la șase dimineața, deci, ne puneam la somn tot timpul după ora 02:00 am. Singurul lucru pe care îl mai făceam era că băgam câte un pumn de bumbi, de două sau trei ori pe zi (așa se zice la noi la țară la medicamente). Da boss. Aruncam pe gât zece pastile o dată, cu o singură cană de ceai. Într-o seară cu stare acută de plictiseală, ne-am adus aminte de povestea asistentelor despre nopțile albe ale Andreei. Zici că totul era calculat. Ca niciodată, Andreea dormea (în salonul ei de data asta, iar frațiwuerii nu erau încă internați), de asemena și ungurul colegul nostru,  asistentele fiind ocupate să vadă ce meșterim noi. Acestea fiind spuse, am luat-o pe Andreea cu japca din pat și am așezat-o lângă ungur, într-o poziție în care păreau c-au adormit declarându-și iubire veșnică. Poți să mă judeci, aveam cinșpe ani. Acum am douăzecișipatru, dar tot m-ar duce mintea să fac așa ceva. Haha! Pe lângă faptul c-am râs de-am trezit aproape toată secția, am chemat și asistentele s-o vadă pe obraznica de Andreea. Îți dai seama c-au râs și ele de s-au prăpădit, pentru că scenariul era bine pus la punct și nimănui nu-i trecea prin cap că noi suntem și regizorii. Mai urma să se trezească și medicul de gardă. Ah, scuze! E imposibil să trezești un medic de gardă, mai ales într-o secție de pediatrie.

În seara respectivă era și “pletosul” cu noi. Un libidinos de copil, care-mi mânca tot timpul chiftelele. Pe deasupra mai avea și tupeul să-mi spună “Bă, mă-ta-i o zeiță la cum gătește”. Nu mă-nțelege greșit, știu că mama gătește mega bine, doar că putea să-i spună “maică-ta” în morții lui că mă lăsa tot timpul fără chiftele. Și uite așa, Iuliu l-a luat un pic de grumaz “partea trupului care leagă capul de trunchi, adică gât”, spunându-i “Vezi pleată cum vorbești, că maică-sa-i ca o mamă pentru mine”. Cunoscându-i situația, mama s-a atașat foarte tare de Iuliu, iar de fiecare dată când ai mei mă vizitau, pachetul din Lidl era și pentru el. La toată faza asta eu n-am prea reacționat, ci am privit satisfăcut pentru că pe vremea aia eram mai calculat și nu spărgeam geamuri (o să-ți povestesc o dată și despre asta). “Pletosul” și-a văzut după de treabă, iar la câteva zile a fost externat. În concluzie, eu aveam mai multe chiftele, futu-l în suflet!

Deja apăruse în peisaj și fata care ulterior a devenit prima mea dragoste și-am avut o relație de trei ani. Nu-ți povestesc încă de ea, deci te las să mai fierbi pentru că ne-am combinat prin 2010. Acum suntem abia în 2008.

Într-o dimineață, apar pe secție în salonul unu, o mamă c-o fetiță pentru internare. Eram atât de cunoscuți acolo, încât aproape că în primă fază ne prezentau pe noi, abia apoi medicul. Dr O. sau doamna Nechita erau atunci la Pediatrie. Îmi permit să-i spun doamna Nechita fără „Dr” în față, pentru că ne-am simțit în grija dânsei exact ca la o mătușă-n gazdă. Dr O. era ca un motor de 3.0 benzină. Adică trebuia s-o alimentezi mereu cu valută. Cine este doamna cu fetița? Exact! Mama Andreei cu Geanina (Jamaica). Ne-am împrietenit repede, deși tind să cred că se folosea de noi ca să poată merge la țigară iar noi să stăm cu fata.

La câteva zile după, apare și Andreea cu niște blugi mulați, un decolteu adânc cu sutien făcut la Italsofa (adică era plin de burete, push up), pierce deasupra buzei și un păr blond vopsit. Iuliu fiind obișnuit în trecut să fută (să facă dragoste pentru cei care nu vorbesc pornoșaguri) seară de seară, mersul ei i-a produs o erecție iar în secunda următoare a sărit pe ea ca românii la oferte-n Kaufland. În zadar încerca Iuliu al meu s-o combine, că asta se dădea la mine. Până când sătulă de avansurile lui, i-a spus ăstuia de față cu mine că mă place, iar în următoarea secundă mi s-a pus în brațe. Știi cum eram? Ca Marcel la striptease. Când i-a dansat una dezbrăcată-n brațe, el a luat-o de după cap în loc să-i pună mâna pe-o țâță. Acestea fiind spuse, Iuliu s-a retras și m-a lăsat pe mine să fac treabă. Ce treabă să fac? Că asta se dădea la mine, iar eu îi povesteam despre cum jucam noi colegii la școală lapte gros și obligata la bară (glumesc, nu eram chiar atât de prost). Văzând că nu răspund la avansurile ei, m-a luat de cap și mi-a tras o limbă de mă simțeam ca Jack pe Titanic înainte ca șchioapa de Rose să-l dea jos de pe ușa aia de dulap. Eram gata. Aveam un adevărat insectar cu fluturi în stomac, călcâiele îmi luaseră foc, iar puța avea de gând să se ridice, dar până și aia știa că sunt abia la primul sărut, deci clar va rămâne-n pantaloni. Plus că eram în spital. Că dacă nu, sunt aproape singur că m-ar fi și futut Andreea.

Două zile am fost mega îndrăgostit și eram tot timpul în prezența Andreei. Ajunsesem deja s-o sărut și eu fără să mai fiu luat de cap aproape cu forța. Vorbeam despre fostele ei relații, interlopi și Ferneziu (e un cartier mărginaș a Băii Mari). Pentru că tot ce-i frumos ține puțin, a plecat acasă și ghici ce? Mi-a zis că vrea să ne “despărțim” pentru că are prieten. Am luat totul ca atare și m-am pus să plâng, la propriu. Iuliu era psihologul care mă consola spunându-mi că n-are rost să mă stresez și că e o mare curvă. Nu e ca și cum n-aș fi știut deja asta.

La o săptămănă după, aveam de susținut primul examen cu subiect unic (fostul examen de capacitate), la română. Am fost externat pentru trei zile. Două ca să învăț și una pentru examen. Mi-am făcut parinții de rahat, spunând în prezența lor și a medicului că vreau să mai stau în spital și să mă duc numai la examen pentru că pot învăța și aici. Aflasem deja că domșoara avea să se întoarcă, exact în aceeași zi în care eu trebuia să plec acasă. Eu meritam niște explicații pentru că avusem o relație de două zile plus câteva sărutări fierbinți (pentru mine). Hahaha! Îți dai seama ce-o fi crezând doamna doctor după ce eu la aproape o lună de stat în spital, n-am vrut să mă duc cu părinții mei acasă. “Sigur ăștia îl maltratează pe săracul băiat.” De fapt, eu eram maltratat de către Jamaica fut-o-n suflet! M-am dus acasă și-l sunam din zece-n zece minute pe Iuliu să-mi spună ce face Andreea. N-o să uit niciodată când l-am sunat iar la TV se auzea piesa lui Enrique Iglesias – Push, ea era nepăsătoare, cânta și deja trecuse peste tot ce s-a întâmplat între noi, iar eu umblam de nebun în loc să învăț. O mai sunam și pe ea, dar mă întreba dacă am activată ofertă, sau folosesc cenți. Pe vremea aia, dacă cineva te suna de pe credit, la o sută de minute vorbite dacă nu mă-nșel, primeai un dolar bonus (încă era în dolari). Te-ai prins, nu? Marmota testa să vadă dacă se alege măcar cu ceva în urma convorbirii noastre. Bad for you bitch, tot timpul te-am sunat de pe minute. Am mai insistat o zi, după care am lăsat-o-n pace și mi-am văzut de teste. Deși nota mea la română era supusă unui mare risc și anume îndrăgosteala de Jamaica, în final m-am adunat și-am luat ceva rezultat bunicel.

N-am mai vazut-o niciodată de atunci, dar cred că e măritată cu ceva interlop renumit. Doi ani la rând mama mă striga când își amintea, “Jamaica”.

Iuliu s-a întors la Alba Iulia și-am mai ținut legătura încă un an. Prin iulie 2008 m-a vizitat, după care nici pe el nu l-am mai văzut niciodată.

Abia aștept să-ți povestesc despre misterioasa fată cu care am avut o relație de trei ani.

P.S: Ea a fost prezentă la toată povestea cu Andreea și se amuza maxim pe seama mea.

Cam atât.

Ne vedem data viitoare în „Bocancii lui Jurj”!

 

ATENTIE! Acest text poate conține limbaj licențios.

Cine sunt eu?

Subsemnatul Cătălin Jurj declar următoarele: M-am născut pe 6 noiembrie, 1992, deci, după calculele mele cred că am puțin peste 24 de ani. Conduc un Fiat Punto, iar tata nu e patron. Știu să gătesc și nu-mi place să stau în jeg (mizerie pentru cei cu doctorat). Am crescut într-un oraș care momentan este condus de un fost șofer de Italia, agramat de meserie (scuze boss, toată lumea știe asta). Dacă încă nu te-ai prins, da, despre Cavnic este vorba. Provin dintr-o familie simplă, cu doi părinți faini și de gașcă, care m-au învățat să cred în Dumnezeu și să am principii morale. (Vă mulțumesc și vă iubesc din suflet!) În primii mei șase ani mă jucam cu păpușile, asta până când un prieten, mai mare fiind, m-a convins că băieții au puță și ei nu fac asta. Acestea fiind spuse, mi-am aruncat păpușa pe geam, fix in chelia vecinului meu, domnul Roman (stau la etajul patru). Da, i-am spart capul, și da, inclusiv astăzi îi reamintește lui tata. Am crescut cu gumă Turbo, Iuli Bizo și elastic în spatele blocului (am lăsat păpușile, și-am jucat elastic, ca un bărbat adevărat). Înaintând în vârstă, m-am maturizat și-am trecut la lucruri serioase. Mai exact, i-am înecat două găini lui tanti Mimi (nu știe nici astăzi că eu am fost). Până-n clasa a IV-a, eram prezent la fiecare olimpiadă de matematică. Spun eram, pentru că treaba s-a complicat când am dat de fracții…și de doamna Daubner, care mi-a spulberat orice vis în materie de cifre. Mai puțin cel de a deveni miliardar. Încă visez la asta.

Singurul lucru pe care l-am făcut constant încă de mic  a fost muzica. De-a lungul anilor am fost solist, toboșar, dj, mc și câteodată staroste. Haha! Momentan le fac încă pe toate, mai puțin „toboșăreala”. Am absolvit Facultatea de Litere, specializarea Jurnalism. De ce? Degeaba, dar despre asta o să vorbim altă dată. Studiez canto muzică ușoară și visez s-ajung mare. La figurat, că la propriu sunt deja. De patru ani stau în Baia Mare, un oraș despre care prefer să nu spun momentan nimic. Da, domnule Cătălinuț…

 

Mă consider o persoană sinceră, câteodată prea sinceră și de obicei îi spun omului ce-am de spus. Îmi schimb starea de spirit mai rapid decât pitipoancele fotbaliștii, deci sunt greu de suportat, pentru că, da, sunt scorpion. Sunt prostul care încă mai cumpără flori femeilor și scrie scrisori (ai de pula mea ce idiot). Urăsc minciuna sau falsitatea, de aceea nu țin lângă mine oameni de genul.

Dacă ar fi să vorbesc despre un lucru care mă definește, acela ar fi spontaneitatea. Sunt topit după lucrurile făcute pe fugă, respectiv pe moment. Nu mă refer la cele responsabile, ci la excursii sau ieșiri. Umblu-n teneși și urăsc să mă trezesc dimineața (în schimb adorm dimineața). În primă fază par mega figurant și arogant. Da’ nu-s. Îmi place să ajut oamenii și înjur fooooaaarteee mult la volan. Mă stresez din aproape orice, iar anul ăsta am făcut cunoștință cu primul meu fir de păr alb. Nu știu să fac economii și nu prea investesc în confort, ci în amintiri. Ador copiii și abia aștept să fiu tătic. Detest profitorii, nesimțiții și politicienii. Îmi plac femeile sincere (bună glumă, nu?) și care scriu corect.

În ideea-n care n-am de gând să țin un elogiu despre mine, am rugat câțiva prieteni să mă descrie printr-o propoziție clară și concisă:

M: “Visător incurabil cu un  suflet de copil ce aspiră la stele, el fiind una deja”

D: “La prima vedere superficial, la a doua simpatic și de la a treia încolo găsești ușa către profunzimea lui.”

G: “Este ambiţios, încăpăţânat,  iar când vine vorba despre orgoliu depăşeşte orice limită. Prietenul care este mereu lângă tine, la orice oră din zi sau din noapte.”

V: “Un om deschis, își exprimă părerea foarte sincer, greu de suportat, se enervează extrem de ușor dar cel mai important, este printre puținele persoane pe care le poți numi prieten adevărat”

D: “Îi place să te aducă cu picioarele pe pământ, să îți spună verde-n față atunci cand îl deranjează ceva și uneori se “aprinde” prea tare, deși nu este cazul.”

R: “Un om care pune mult suflet în ceea ce face.”

F: “Cătă e un OM fain. Am vrut să-l cunosc, după ce l-am auzit cum cântă. Am fost șocată de cât talent ascundea omul ăsta. Și m-a lăsat să-l cunosc. M-a surprins apoi cât de deschis era din toate punctele de vedere: la minte, social și la suflet.”

V: “O fire vulcanică, amuzantă, serioasă și sinceră. Toate în același timp.”

 

Cum m-am apucat de blogging și ce semnifică “Bocancii lui Jurj”?

Într-o lume în care e mai ușor să-ți pui nasu-n fața unei camere și să devii vlogger, mi-am cumpărat un laptop (în rate ce-i drept) și m-am apucat de scris cu gândul că nici tanti Mițura n-o să mă citească, desi îmi dă câte zece like-uri zilnic, pe facebook. Pentru că, da, lumea nu mai prea citește.

Te previn încă de pe acum că blogul ăsta o să conțină destul de multă carne. Mai exact, o să-mi bag pula exact de câte ori o să simt nevoia să fac asta. Așadar, în cazul în care ești sensibil sau vegetarian, ăsta-i momentul propice în care te rog să poftești pe pagina lui Teo Trandafir, sau Tony Poptamas. Eu nu scriu citate despre viață, ci doar întâmplări din viață. Viață care, după cum știi probabil și tu, conține destul de multe pule, iar aici nu mă refer la propriu.

“Bocancii lui Jurj” se corelează cu expresia “N-ai fost tu în bocancii mei, să vezi cum e”. Blogul va conține povești despre oameni, întâmplări, frustrări, dragoste, și viață.

Deci, dragă cititorule, în cazul în care faci față nivelului meu intelectual mediocru, bine ai venit în Bocancii lui Jurj!