#25 Vă mulțumesc!

“La multi ani sănătoși. Oamenii-s răi, timpul trece, amintirile rămân. Zilele de ieri, amintirea de azi. Învață să fii simplu, să prețuiești… să crezi în tine… ascultă-ți sufletul și nu inima. Iubeste mai mult, plângi mai puțin. Nu alerga după bunuri, aleargă după împlinire. Nu-ți uita prietenii, nu-i înlocui cu clipe.
Nu uita sa râzi mai mult, să suni mai des, să te enervezi mai rar. Asta e dorința mea!
„Adaugă viață anilor si nu ani vieții!””

 

Ăsta-i unul din mesajele pe care le-am simțit venind din adâncul sufletului. Ăsta-i unul din mesajele care mă definesc. “Individul” de la care vine a fost cel mai bun prieten al meu. Omul cu care am împărțit timp de câțiva ani același pupitru, mâncare, haine, momente și uneori femei. Distanța și anturajele din păcate separă oameni… nu și sufletește se pare că… Mulțumesc, Mishule!

Vă mulțumesc tuturor pentru urările și gândurile bune transmise. Deși probabil par nerecunoscător, am fost surprins să văd cât de rezervată e lumea în a face urări. Din cele peste 300 și ceva de mesaje pe care le-am primit, nu foarte multe conțin mai mult decât “La mulți ani!”. Ei bine, acelor oameni le-am dat like și atât, în semn de mulțumire. De ce? Pentru că urările se fac din suflet și nu din obligație. În consecință, am răspuns tot din suflet și nu din obligație. O urare care vine voită cu siguranță conține mai mult decât un “La mulți ani!” fie că e vorba de un emoticon în plus, că de, nu toată lumea le are cu scrisul „romanelor”.

După un sfert de secol trăit, mă simt mai “copt” ca niciodată, mai încrezător ca niciodată. Am învățat că singura persoană de la care trebuie să am așteptări sunt eu. Am învățat să fac bine fără să mai caut recunoștință și că viața e un adevărat bussiness în care trebuie să știi ce și cum să investești. Eu am ales să investesc în trăiri, momente și amintiri. Deși anul acesta mi-a mers mai bine ca niciodată pe plan profesional, am realizat că cel mai de preț lucru e sănătatea.

Trăiți, iubiți și dăruiți!

Mă-nclin și vă mulțumesc!

V-am cuprins.

Despre „Luminație”.

Au trecut ceva luni bune de când n-am mai scris pe blog. Astăzi însă am avut o “relevație” legată de ipocrizia românilor.

 

Mai exact despre procedura Luminațiilor. „Luminația este considerată fiind o sărbătoare a morților. Se spune că în acea noapte sufletele morților vizitează lumea celor vii.”
Nah bun. Cu toții știm procedura. Cumperi flori, lumânări, dulciuri de dat pomană (de cele mai multe ori napolitane ieftinache) și te duci în cimitir la cei răposați. N-am absolut nimic cu această „sărbătoare”. Dar totuși, de ce avem nevoie de o zi specială pentru a ne aduce aminte de cei „plecați”?

Am avut „norocul” să pierd numai doi oameni importanți din viața mea până la 25 de ani. Unul dintre cei mai buni prieteni și bunicul. În concluzie, în Cavnic (orașul în care am crescut) nu mă duceam niciodată la Luminație pentru că nu aveam la cine, însă mergeam la țară la bunica. Copil fiind, știam că-i de primit dulciuri și de mâncat sarmale la mormântul străbunicii pe care din păcate n-am văzut-o nici în poze.

La fel și după ce am mai crescut, singurul lucru care se schimbase era că trebuia să explic următoarele: sunt băiatul lui Irina, sora lui Simina ce e măritată în Cavnic, nepotul lui Irina de pe Bucățe din Susani. Apoi urmau nenumăratele replici de genul “Vai, măi Cătălin, ce-ai crescut!” (pe vremea aia creșteam doar în înălțime, nu și-n lățime).
Toate bune până aici.

În cimitir era o adevărată atmosferă de sărbătoare. Paharele de horincă se goleau mai rapid decât portofelul lui Leo de la Strehaia când o ducea pe Loredana Chivu la cumpărături, babele mai criticau câte-o vestimentație, iar atmosfera de regret era cu siguranță mai jos decât ar fi trebuit, adică sub pământ. Pentru mântuirea sufletului străbunicii, de obicei se duceau 2 litri de horincă lejer. Să-ți fie de bine, Grigore!

Concluzia?

  • Nu ai nevoie de o zi specială în care să duci flori la mormântul cuiva drag sau să-l cureți de buruieni.
  • Sufletul oricum nu e acolo. Deci, e mult mai important să aprinzi o lumânare și să spui o rugăciune. (părerea mea)
  • Pomana nu constă în alimentat bețivii cu alcool (arde-le-ar mațele).
  • Oamenii săraci și cu adevărat necăjți nu merg la “Luminație”.

Sarmale, prăjituri și horincă se consumă la nuntă, nu în cimitir. Pomana constă în ajutor nu în alimentarea viciilor. Nu mai mâncați rahat, rugați-vă și faceți fapte bune pentru sufletul celor răposați.

Cam atât…

Ne vedem data viitoare în “Bocancii lui Jurj”.

O altă EA

Salutare! Nu știu dacă are rost sau nu să încep cu scuze, dar a trecut cam mult timp de când n-am mai scris ceva. Ei bine, am avut o perioadă destul de încărcată în care blogul nu a reprezentat o prioritate majoră. Iar asta pentru că de la bun început am promis că n-o să scriu nimic mecanic. Astăzi vorbim despre dragoste și relații.

Tot mai multă lume mă întreabă de ce sunt singur de atâta timp. De 8 luni mai exact. Sincer, e un mister total și pentru mine având în vedere că în anii de studenție eram tot cu alta aproape la fiecare schimb de ulei. Un lucru e cert însă, jur cu mâna pe inimă că n-am trecut de partea celor care se epilează pe buci.

În ultimii trei ani am avut două relații mai mult decât tumultoase. Relații care m-au călit și totodată m-au ajutat să văd altfel anumite lucruri. Deci, la mine chiar funcționează „În tot răul e și un bine”. Astăzi o să vorbesc despre cea mai recentă pentru că cealaltă merită un articol întreg la câte am de povestit.

În februarie 2016 am cunoscut o tipă mega frumoasă, cu doi ani mai mare decât mine, aparent inteligentă și cu un statut social ok. Pe vremea aceea încă eram rezident la un club din Baia Mare, club pe care ea îl frecventa mai mult decât des. Deci, da, am cunoscut-o acolo. Eu care îmi jurasem că n-o să-mi construiesc niciodată o relație în club. De ce? Pentru că în 9 ani am avut îndeajuns de mult timp să cunosc o grămadă de șchioape care și-ar fi pus-o cu mine doar pentru că eram în pupitru. Mișu (colegul meu de pe atunci) nu era pe același principiu și le cam pușca pe toate, dar despre asta o să vorbim altădată. Ca să-ți dai seama, Raluca nu părea nicidecum femeia cu care să ai o aventură după care s-o treci pe listă și atât. Tocmai de aceea am făcut excepție de la „regula” mea și m-am aruncat ca vaca-n tău (tăul este o baltă, iar vaca este un animal domestic din specia bovinelor) deși eram relativ proaspăt ieșit din cealaltă relație.

Apropo, nu eu am intrat în vorbă cu ea. O remarcasem în urmă cu o lună și ceva dar nu mi-a trecut prin cap s-o abordez. Asta pentru că din start am alungat orice șansă de a fi băgat în seamă de una ca ea. Fiind aproape în fiecare weekend acolo, logic că vedeam toate cefele late care încercau să o combine. Într-o seară mi-a scris pe Facebook: “Ceva mai de dans se poate?”. Cred că a fost cea mai nepotrivită abordare în momentul de față, având în vedere că tocmai încheiasem un schimb de mesaje cu patronul pe tema muzicii. Nu-s mândru de ce i-am spus, dar i-am servit-o pe asta: “Manele nu punem aici”.

Ulterior mi-am dat seama că am fost țăran și că ceea ce mi-a scris era o abordare, nicidecum o critică. Am vorbit câteva zile, după care ne-am întâlnit. Eram sceptic din multe motive în privința ei, dar în același timp radiam. Raluca tocmai ieșise dintr-o relație demnă de-o căsnicie (din pricina anilor), dar la cum mi-a prezentat situația și comportamentul fostului, era imposibil ca acolo să mai fi existat sentimente. Ei bine, niciodată să nu crezi în totalitate varianta femeii.

Eram în mașină și o așteptam să apară. Primul lucru care mi-a trecut prin cap când am văzut-o venind spre mine a fost: “Ce pula lui cățălu vede asta la mine?”. Purta o pereche de pantaloni mulați negri, o bluză cu mânecă lungă la fel de neagră, tocuri, iar părul îl avea desfăcut și bine întins cu placa, la fel de negru și el.

Încă nu realizam că e în dreapta mea și așteptam să mă trezesc din vis. În aceeași seară ne-am și sărutat. După primul sărut mi-a luat mâna și mi-a lipit-o de pieptul ei (cu ocazia asta mi s-a confirmat faptul că are țâțe mari). :))  Îi bătea inima mai tare decât bat bucșile pe Fiatul meu, iar asta mă făcea să simt că e o potențială mamă a copiilor mei. Mi-a spus: “În 26 de ani e prima dată când mi se întâmplă asta.” Aproape că am și crezut-o. Recunosc, mi-a futut ușor direcția și m-am îndrăgostit mai repede decât și-ar fi băgat Paul banii de cămin la aparate.

Am oficializat totul relativ repede. Ai mei o iubeau mult, dar nu prea reușeau s-o perceapă, fiind o fire mai rece. Am petrecut împreună Paștele iar la câteva săptămâni după m-am mutat la ea. Nici mie nu prea îmi venea să cred, cu atât mai puțin părinților mei care știau clar că în copilărie era un chin pentru mine să stau la țară. Ei bine, pentru ea am făcut-o. Nu pentru ca mi-a impus, ci pentru că așa am simțit.

Prin iulie a început să scârțâie treaba. De ce? O să-ți dai seama la fel cum mi-am dat și eu. Era mereu obosită din pricina jobului, iar timpul nostru aproape că nu exista decât seara înainte de somn. Te-ai prins, nu? Ajunsesem să stau mai mult cu familia ei, iar asta poate că a influențat pozitiv prezentul deoarece încă sunt în relații bune cu toți. Din puțina comunicare pe care o aveam, la fiecare discuție eu eram vinovat în viziunea ei de faptul că relația noastră nu mai prea merge. Uneori chiar mă gândeam că are dreptate. Mă consumam maxim și nu era tocmai greu de sesizat acest lucru mai ales că eu nu sunt omul care să joace teatru. În concluzie, eram mai mereu pe gânduri, iar ea se folosea de acest lucru reproșându-mi că nu sunt fericit. Cu toate acestea nu am renunțat și am făcut tot posibilul să-i arăt ce înseamnă pentru mine. Îi trimiteam flori la muncă, îi lăsam noaptea bilețele în geantă, îi scriam SMS-uri random și încercam pe cât posibil să renunț la orgolii. Fără efect însă. Deși nu mai era nimic ca la început, încă o vedeam în viitorul meu.

Am lungit-o așa până prin octombrie când am hotărât să luăm o pauză. Eh căcat. Știam deja că-i gata tot, dar era un mod mai frumos de-a spune “ne-am despărțit”. La vreo două săptămâni după, de ziua mea mai exact, mi-a scris că vrea să ne vedem. Știam clar ce urmează. O să-mi aducă un cadou, o să-mi strângă mâna probabil, o să-mi mulțumească pentru participare și “au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.

Ne-am văzut într-un pub la o cafea, la cererea ei. Exact în pub-ul în care băusem vin rose înainte de prima noastră noapte (știi tu la ce mă refer). Spre surprinderea mea însă, după ce mi-a aruncat tot valul de reproșuri, m-a chemat la ea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic ciudat. Ba mai mult, era drăgăstoasă și îmi reproșa (din nou) că nu mi-a fost dor de ea. Fizic o doream mai mult ca niciodată, la fel și sufletește însă doar pe jumătate. Cealaltă jumătate simțea că vrea să pună punct acestui lucru care e mai mult toxic decât dulce. Am ajuns la ea și bineînțeles că ne-am detașat de hormoni. Se întâmplase de parcă era ultima dată. Adormise, iar eu îmi pusesem un pahar de whiskey și răspundeam la mesaje (încă era ziua mea).

După al doilea pahar mi-a venit o idee nicidecum frumoasă dar sănătoasă în cazul de față. Faptul că își lua telefonul la ea chiar și când mergea la baie îmi dădea frecvent de gândit. Dar pentru că făcusem greșala de a umbla în telefonul femeii de lângă mine în fosta relație, am mers pe încredere și am încercat să alung orice dubiu în privința Ralucăi. În acea seară însă i-am luat telefonul pentru prima dată și-am intrat pe Facebook. Pentru că femeile nu sunt întotdeauna atât de deștepte precum au ele impresia, niciodată n-o sa afli lucruri interesante în conversațiile cu băieții, ci cu cea mai bună prietenă. Zis și făcut. Datorită prietenei care teoretic era pro relației noastre, ne dădea sfaturi și își dorea tot cei mai bun pentru noi, am aflat că Raluca încă se mai vedea cu fostul. De aici și răspuns la oboseală, duminici lucrate și toate problemele.

Oficial era prima dată când aflasem că am fost înșelat. Am trezit-o, i-am spus ce-am văzut în telefonul ei și-am plecat deși era trecut de 2 noaptea. A fost ultima dată când am văzut-o. Nu a recunoscut niciodată nimic și mi-a recomandat să mă fac regizor de telenovele. După vreo 2 luni s-a combinat cu un băiat dintr-un sat învecinat ei, iar la anul se mărită cu el. N-am mai vorbit niciodată, dar de ziua ei i-am trimis mesaj. Mi-a răspuns exact la fel ca atunci când îi trimiteam flori… adică deloc. A fost o perioadă în care n-am dus-o tocmai bine sufletește, dar m-am focusat pe alte priorități. “Never a failure, always a lesson”. Am luat totul ca pe o lecție și totodată ca pe un răspuns la faptul că Raluca nu era nicidecum femeia cu care să fac casă… așa cum mi-am dorit.

Numele „Ralucăi” este fictiv.

Ea este Daiana.

 

Înainte de Crăciun am început să vorbesc și eu cu o tipă. Mi-am dat seama rapid că nu sunt încă pregătit pentru o nouă relație și am pus punct. În plus, Daiana nu e femeia lângă care să stai doar de dragul de a nu fi singur. M-a înțeles și am rămas prieteni buni. Inclusiv astăzi mă susține, îmi cunoaște toate problemele și mă ajută de câte ori am nevoie. Nici ea nu are încă prieten.

 

 

“Nu căuta fericirea, las-o pe ea să te găsească”. Cam ăsta-i principiul după care funcționez momentan.

Ulterior am mai avut discuții cu diverse fetișcane, dar nimic care să mă miște. Încă o aștept pe cea care să-mi fută din nou direcția, pentru totdeauna sper.

De-a lungul celor 5 ore în care am scris articolul acesta, am avut în fundal pe repeat “Smiley – O altă ea”. De aici și titul.

“Că iubirea nu doare decât când dispare

Doar până atunci când o să apară o altă EA”

Cam atât…

V-am cuprins!

Ne vedem data viitoare (curând sper) în “Bocancii lui Jurj”.

Vlăduț și Lambada

Povestea pe care urmează să ți-o povestesc este pe jumătate amuzantă. Anul acesta după Paște am fost invitat la aniversarea unui prieten. Așteptam de foarte multă vreme cheful, pentru că nu era prima dată când aveam să fiu prezent la ziua lui Kevin și oricum simțeam nevoia de un dezmăț la o cabană în care să mă deconectez și să n-am parte de figurile pe care le poți vedea oricând în cluburi.

Apropo, Kevin e prietenul meu chitros. E atât de chitros încât n-ar împărți cu nimeni nici măcar banii de Monopoly. Aș putea scrie mai multe, dar sunt convins ca nu s-ar mai combina cu el nicio femeie care ar citi articolul ăsta. Hahaha! Cunoșteam în mare parte toți invitații pentru că era restrâns. Deși am fost puțini, totul era bine pus la punct. 3 DJ, băutură cu grad mediu, mare, sau foarte mare, mâncare din belșug și lume faină.

Se întâmpla la câteva zile după Paște, dar pentru că totul e cu curu-n sus în țara asta, în Cavnic ningea de rupea. Deci, pula grătar. Am fost nevoiți să facem mâncarea pe aragaz. Tech house-ul lui Bob care nu mai pusese muzică de câțiva ani răsuna în toată cabana, fetele încercau să pară harnice pe la bucătărie, iar noi restul rezemam un pahar, râdeam și glumeam. Era o atmosferă caldă numa’ bună să-ți rupi teneșii la propriu și la figurat. Lumea venise în reprize având în vedere că majoritatea eram din orașe diferite.Se lăsase deja noaptea, repartizările în camere erau făcute și toți eram gata de „bairam”.

La un moment dat, Kevin îmi spune că urmează să mai ajungă la petrecere trei petarde aduse de umplutură ca să nu pară că facem “sausage party”. Sincer? Mi se rupea pentru că eram mult prea dezamăgit de femei. Așa dezamăgit încât mi-aș fi dorit să-l cunosc pe Pomohaci. Deci, nici după câteva pahare nu aveam de gând să combin ceva, cu atât mai puțin pe una care vine să-și împartă „savarina” cu noi. Pe când au ajuns „miresmele”, noi deja mângâiam gresia prin grațiosi pași de dans. S-au aruncat pe sticlele de alcool exact ca scroafele la “halău”. După ce a turnat suav câteva guri de Jack pe gât, una dintre ele mi-a șoptit duios: „N-ai cumva o țigară?”. Am refuzat-o politicos spunându-i că nu fumez  și am îndrumat-o spre altcineva. În final, i-a dat Adi. Nu o țigară, ci juma’ de pachet de-a lungul serii.

Activitățile erau deja diversificate. Unii dezbăteau subiecte filosofice tipice unei activități de genul, alții dansau în living sau hibernau deja în camere. Eu aveam vreo câteva pahare servite, dar spre surprinderea mea eram perfect lucid, deși nu mâncasem nimic și eram mega obosit. Am ținut-o lanț până dimineață. Dimineață la propriu. M-am distrat atât de bine încât nici măcar n-am șifonat lenjeria din camera în care trebuia să dorm.

Toate bune și frumoase până când una dintre “invitatele de onoare” a intrat în pământ cu tot cu unul dintre cei prezenți la chef. Nimeni nu s-a panicat deoarece era logic că ăia doi vorbesc despre nemurirea sufletului, descoperiri arheologice sau reacții chimice adverse. Cine ar fi crezut că se fut? Poi, prostul de mine, de exemplu. Așa a și fost. Ideea e că cei doi au dispărut vreo două ore jumate. După statura futalăului, sunt absolut convins ca nu a satisfăcut-o atâta timp, deci, cel mai probabil o fi vorbit și despre prietenu-so de exemplu. Pentru că, da, marmota avea prieten.

Lambada își dădea filme aiurea legate de dispariția fiicei risipitoare (Lambada e personajul principal în toată povestea asta, o s-o descoperi imediat). Ce teatru ieftin. Nu e ca și cum toate ar fi venit acolo să ne lase pe noi fără Jack și prezervative. Te-ai prins, nu? În zadar îi explicam distinsei că prietenă-sa își reglează bătăile inimii, sau a patului, că nu înțelegea. Încercam să-mi dau seama dacă e schizofrenică sau studentă la teatru, la ce crize făcea. După ceva timp și-au făcut apariția și Irinel cu Moni. Pe el puteai observa de la depărtare că-i mai ușor cu juma’ de kg, iar ea poza în căprioară proaspăt scăpată din bătaia puștii (poza doar, că fusese deja împușcată, nu la propriu din păcate). Deci boss… scenariile lui Ernest îs fix trânta pe lângă ce show ne-a prezentat Lambada. Printre râsete tot ce îmi mai amintesc e atât “Cum ai putut să-mi faci așa ceva? Habar n-ai cât de tare m-ai rănit”. Hahahahaha! Băăă deci voi ați venit aici să ne beți Jack-ul și de fapt sunteți cu fitil invers?

În seara respectivă am stat cu Francesca, o tipă foarte șmecheră și deschisă, studentă la medicină, care în mod surprinzător e fostă iubire de-a lui Kevin din copilărie. Eu și Francesca ne tăvăleam de râs. După ce ne-am terminat repriza de hlizeală, i-am spus Lambadei: „Fata și-a făcut treaba pe barba ei (nu știu dacă avea barbă, că nu l-am întrebat pe Irinel). Cu ce te încurcă pe tine că a dus și ea bușteanu la castor sau a forțat intrarea în clopotniță? ”.  Răspunsul distinsei a fost “Ai forțat-o tu cu mă-ta!”.

Paranteză: Mama e cel mai important lucru din viața mea. Nici măcar din partea prietenilor nu prea accept înjurături care s-o includă pe ea. Lucrez de peste 9 ani cu oamenii, sunt absolut conștient că multă lume o s-o mai pomenească pe mama, dar în momentul ăla simțeam că e cea mai nepotrivită înjurătură. Dacă-mi luam de supt, nu mă deranja. Tocmai ce ți-am spus că-mi doream să-l cunosc pe Pomohaci. Hahaha! Am luat-o tandru de umeri și i-am șoptit “O cunoști pe mama? De ce mă înjuri în felul ăsta?”.  În loc să tacă din gură a continuat, pentru că e absolut normal, așa reactionează oamenii trădați. M-am apropiat de ea și am împins-o cu capul spre perete. Nu aveam de gând nicio secundă s-o lovesc pentru că n-am dat în viața mea într-o femeie (nici măcar în aia pe care am prins-o că și-o punea cu altu’ de câteva luni, iar noi dormeam în același pat). Kevin s-a panicat maxim văzând treaba asta și m-a bruscat. Atât de tare încât o săptămână am fost vânăt pe încheieturile mâinilor.

Începeam deja să văd stele vișinii, găini rujate și pe Dragnea dansând în kilt. Am părăsit “câmpul de luptă” la convingerile lui Francesca și m-am decis să mă calmez de unul singur. Nu să fac yoga sau meditații, din păcate. Mă pornisem spre cel mai apropiat dormitor. Am intrat, dar întâi cu mâna prin geamul ușii de sticlă. Nu te întreba de ce am făcut asta, pentru că nici după aproape 3 luni încă n-am aflat răspunsul. A fost prima și unica mea răbufnire de genul acesta. Dacă te gândești că am făcut-o din cauza alcoolului, ei bine nu. M-aș considera un mare laș dacă aș folosi alcoolul ca motiv de influență. Vorba aia “Nu mai bea dacă nu ți-i bună!”. În plus, i-aș fi aplicat o paletă și Lambadei dacă era până acolo, dar n-am făcut-o, asta înseamnă c-am avut discernământ. Bravo, Jurj! Mare filisof o crescut mă-ta. Haha!

În primă fază am încercat să mă așez pe pat, dar nu-mi dădeam seama dacă-s în pragul sărbătorilor de iarnă și-am tăiat porcul, sau ăla-i sângele meu, așa că am ieșit afară să nu pătez covorul. Francesca cu un maxim de calm îmi sugera să-mi țin mâna în zăpadă că sigur se oprește sângerarea. Boss, tocmai ce am doborât un ditamai geamul. Puteam garanta că urmează să fiu croșetat. Singura problemă era următoarea: eram în Cavnic, orașul meu natal, cum le explic eu doamnelor de la urgențe care cu siguranță mă cunosc, cum m-am tăiat. Plus că duhneam a alcool.

Până să mă duc la spital, Irinel începuse să facă pe smardoiul prin casă lăsând impresia că-și apără momeala, deși eu nu avusem cu “femeia lor” (femeia lui și a lui prietenu-so = femeia lor, nu?) nicio treabă. Nu mai rețin exact ce zicea, dar l-am chemat afară. Ca să-ți dai seama, Irinel e o șopârlă de om, slab precum bugetul țării și urechios de zici că-i mașină de instructor auto cu oglinzi duble. Până când a ieșit dânsul afară eu deja începusem să umplu un prosop cu sânge. Așa că m-am decis să mă ocup de treburile prioritare, nicidecum să-I fut lui o bucată. L-am rugat doar să nu-l mai găsesc acolo pe când o să mă întorc de la spital.

Deși m-am certat urât cu Kevin la toată faza aceea și n-am mai vorbit o lună, am aflat ulterior că îi spusese lui Irinel “Știi ce? Ia-ți curvele și du-te acasă!”. Te iubesc, Kevin, prietenul meu chitros!

De obicei sunt mega sensibil la situații cu sânge, dar de data asta i-am dat asistentei mâna de parcă eram cu bocancii la nea Pereș (nea Pereș e pantofarul nostru din Cavnic). Am scăldat-o cumva cu explicații, chit că medicul de gardă mi-a spus „Poi și ce are că vii de la petrecere? Oricine se poate tăia.” Doamna doctor avea dreptate, însă nu și în cazul meu. Boul de mine putea să doarmă la ora 07:00, nu să facă prezența în registrul de urgențe. M-am ales cu 4 fire și cu marele risc de a-mi tăia tendonul. Deci, să-nceapă distracția. M-am întors după bagaj, iar spre bucuria mea, Irinel, Monica, Lambada și cealaltă parapantă  plecaseră deja. Oricum, nu mai eram în stare de nimic. Cusut, epuizat și cu atât mai mult dezamăgit de mine. Mi-am luat bagajul și-am pornit către casă. În aceeași zi, Cristina (o prietenă) deja aflase de la maică-sa că eu m-am tăiat la deget. Cristina are mătusă în Cavnic, mama Cristinei stă într-un sat la câțiva km de Baia Mare. Nah cum îi John? Merge telefonul fără fir? Hahaha!

Aici deja apare Vlăduț, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. O lună de zile, Vlăduț a fost mâna mea dreaptă. Nu te gândi la prostii, pentru așa ceva nu l-am folosit. Vlăduț îmi băga haine la spălat, mi le întindea la uscat, îmi tăia unghiile, m-ajuta să mănânc, îmi căra sculele la evenimente și câteodată îmi conducea mașina, iar pentru asta îi mulțumesc din suflet. Îți dai seama că toată lumea mă întreba ce-am pățit. În primă fază m-am gândit să spun c-a fost un accident, dar pentru că nu prea îmi place să mint, am spus exact adevărul, deoarece mi-am asumat încă de la început tot ceea ce-am făcut. Altfel nu aș fi scris nici articolul acesta.

Am avut dureri insuportabile, dar mă consolam cu gândul că trece. Dacă i-aș fi pușcat o paletă Lambadei, eram un jeg de om și nu mi-aș fi iertat-o niciodată. În plus, cazierul meu e curat. Spre fericirea mea, spun asta la prezent.

Ulterior în grupul de prieteni am ajuns subiect de glumă. Citez:

Momentul preferat al nunții tale o să fie spartul paharelor Vlad 2017 (la cererea lui)

“Dacă mergi la o petrecere și stai până se crapă de ziuă, spargi și tu ceva?”

Piesa ta preferată e Zorba, că ai de spart farfurii?

De obicei tu te spărgeai, nu geamurile

Gândindu-mă la morala “în tot răul e și un bine”, îmi pare rău pentru ce-am făcut, dar măcar am realizat un lucru. Am lângă mine oameni și prieteni minunați.

P.S: Ca să-ți dai seama de ce am numit-o Lambada pe distinsa domșoară cu care am avut clinciuri, pe vremuri, în Cavnic exista o tipă pe care lumea o poreclea astfel pentru că era darnică din fire. Din câte știu inclusv tata i-a reglat ceasul. Hahaha!

P.P.S: Vlădut, Dumitru, vă mulțumesc din suflet!

Cam atât… Ne revedem data viitoare în “Bocancii lui Jurj”!

El este Vlăduț.

Ioana

În cazul în care n-ai citit articolul „Primul sărut și aventuri din spital”, ar fi bine s-o faci. Nu de alta, dar trebuie să prinzi firul întâmplărilor. Bun. Ești gata? Ne întoarcem în 2008.

Terminasem cu examenele de sfârșit de clasa a 8-a și urma să hotărăsc la ce liceu merg. În principiu știam deja, îmi doream Liceul de Artă. Pe vremea aceea, mă vedeam toboșar și renunțasem la canto pentru că vocea mea era în schimbare și aveam impresia că nu mai știu să cânt. Nici acum nu mă descurc extraordinar de bine, dar încă sper la performanțe. M-am înscris la Liceul de Artă din Baia Mare, secțiunea percuție, fără să am habar de ce-nseamnă muzica teoretic vorbind. A fost foarte mare bătălie pe locuri, deoarce aveau prioritate cei care absolviseră școala generală în cadrul instituției. Cei deja școliți primiseră pe lângă probele de aptitudini, dicteu (notare a unei linii melodice după auz), iar eu habar n-aveam ce semnifică o măsură. Bineînțeles că n-am fost acceptat, de altfel, nimeni din exterior. Mi-am plâns de milă două zile, mi-am jurat că nu mai fac muzică în viața mea și-am intrat în ședință de comitet cu ai mei. Din fericire, nu mi-am respectat jurământul. Maică-mea insista să mă duc la teologie, încercând să mă convingă folosind motive de genul “Și acolo o să faci muzică. Nu-i musai să te faci popă, poți fi profesor de religie”. Hahahaha! Îmi aduc aminte și râd ca prostul. Serios? Eu popă sau profesor de religie? Cred în Dumnezeu, dar nu boss. Asta cu siguranță nu-i făcută pentru mine. Deși nu-i mare scofală să fii popă în ziua de azi. În fine. Dacă terminam teologia, singurul benecifiu era acesta: cunoșteam toate numele de Sfinți, deci, înjuram mult mai bine.

Tata insista să rămân acasă la singurul liceu din oraș, deși eu îmi doream cu prisosință să plec din Cavnic. Cred că singurul motiv pentru care voiam atât de mult asta era pofta de nou și de a scăpa de sub papucul părinților, ca orice adolescent la 15 ani. În final, le-am pus toate-n balanță și-am rămas acasă în ideea că după liceu vine facultatea, deci tot am șansa de-a pleca. Gândind la rece cu mintea de acum, mă bucur nespus de mult că am făcut alegerea asta. Am trăit o adolescență plină de lucruri faine și libertate, în plus, am învățat să-mi dozez nebunia în așa fel încât să nu-i dezamăgesc pe ai mei, deși de la aceeași vârstă mi-am petrecut nopțile printre bețivi, scandaluri, curve și mult alcool.

După adminterea la liceu a urmat o vară de pomină. Încă eram sub tratament serios și urma să fac asta încă șase luni de la externare. Același pumn de medicamente, cu o singură cană de ceai sau apă. Aveam recomandare medicală să mă feresesc de razele puternice ale soarelui. Ei bine, nici că mi-a păsat. O mare parte din vară am bătut mingea cu “golanii” de la bloc, am fost într-o tabără de penticostali, iar la întoarcere mama mi-a zis: “Mergem la mare, taică-to a făcut economii fără să-mi spună”. Nu mai văzusem marea de pe la 6 ani, iar sufletul îmi șoptea că urma să trăiesc o experiență pe care n-am s-o uit niciodată. Așa a și fost.

Număram zilele mai rău decât o femeie la menstruație și îmi făceam planuri cu grămada. Într-un final a sosit momentul mult așteptat. Ne-am cazat în Costinești, la Vila Alex. Alex e un prieten cu care am copilărit în Cavnic, el având bunici acolo. În primele două zile mergeam cu ai mei la plajă și făceam castele de nisip cu vară-mea care pe vremea aia avea 9 ani. Până când latura mea “bărbătească” mi-a reamintit că în urmă cu 3 luni mă sărutasem cu Andreea pentru prima dată. “Bă, tu te-ai mozolit cu Andreea din Ferneziu, ai venit la mare și faci castele de nisip cu vară-ta?”. Ulterior am dat de Alex care dormea cu zilele, iar noaptea juca poker și remi. Țin minte și-acum cu ce eram îmbrăcat în prima seară în care am ieșit cu el în oraș. Blugi, tricou alb slim (pe vremea aceea nu aveam burtă), juma de fixativ în cap și multe pufuri din parfumul Joop cumpărat de tata de la un țigan bișnițar. Ieșiți pe poartă, am dat de o gașcă mare de oameni.

Din peste 10 nume, am reținut doar atât: “Ioana, încântată”. Am văzut-o exact două minute după care am plecat prin stațiune cu o parte din cei de acolo. A dispărut o vreme din peisaj, timp în care eu am ars-o aiurea cu una care s-a dat la mine din prima seară. Tipa respectivă avea ceva din Andreea. Atitudine de sudistă, limbaj direct fără perdea și mult, mult tupeu. Pe principiul istoria se repetă, m-am trezit sărutat (din nou). Hahaha! Nu mă mișca cu nimic. Probabil și pentru faptul că vedeam o altă Andreea în ea și nu reprezenta pentru mine o cucerire având în vedere că nu eu făcusem primul pas. În plus, nu vorbeam foarte multe pentru că îmi era rușine între atâția sudiști cu accentul meu de ardelean.

Într-o seară în care socializam în curtea pensiunii lui Alex (glumesc, eu spuneam doar da, nu, bine), apare Ioana din nou în peisaj. O puștoiacă la 1.60 și ceva, ochi căprui acoperiți pe jumătate de breton, păr brunet, cu un zâmbet larg și foarte frumoasă. Stătea la un gard distanță de Alex, dar habar n-aveam. Din vorbă-n vorbă, am început să discutăm. Asta după ce tipa cu care cică eram combinat a plecat, sărutându-mă focos de noapte bună. Se făcuse târziu și mai eram doar eu, Ioana și Alex care se pregătea să ne părăsească. Am rămas doar noi doi. 3 ore de povești pe bordura din fața casei. Am vorbit despre viață, planuri de viitor, dragoste și lucruri banale, atâta cât ne-a dus capul la vârsta aceea. Ioana nu a ezitat să-mi spună: “Știi? Ioana e prietena mea și știu că te place, dar are prieten în București”. (pentru că, da boss, și pe aia o chema tot Ioana, dar nu ți-am zis de la bun început să nu te bag prea tare-n ceață.) Perfeeeect! Era tot ce-mi doream s-aud în momentul acela. I-am dat mesaj tipei mai repede decât am anunțat-o pe mama c-am luat BAC-ul, spunându-i că știu adevărul. Eh pula. Mă durea exact în cur despre tot adevărul. Adevărul meu începea deja să devină Ioana. O simțeam aproape de suflet și gândea foarte matur pentru o puștoaică de 15 ani. Era târziu și se făcea frig, așa că am pupat-o pe obraz și ne-am dus la somn urmând să ne vedem a doua zi. Știu, te gândești de ce n-am încălzit-o eu. Eram proaspăt “despărțit” și nu voiam să mă considere curvar, în plus, încă eram virgin deci pentru mine asta reprezenta un apogeu, având în vedere că era o fată care chiar îmi plăcea. Te-ai prins? Mă simțeam foarte ușurat după toate discuțiile cu ea.

Singurul mare regret pe care-l aveam, era că în două zile trebuia să mă-ntorc acasă. Nu știu prin ce minune, ai mei se întâlniseră cu un vecin care avea locuri libere în mașină la întoarcere. Brusc, tata a vândut agenției CFR la un preț de căcat biletele la tren pe care le aveam deja cumpărate, iar șederea mea s-a prelungit subit cu vreo încă 4-5 zile. M-am întâlnit cu Ioana seara următoare în același context, cu toată gașca. Lipsea doar vechea mea combinație. Deja ne înțelegeam din priviri și simțeam că poveștile celorlați nu sunt întocmai confortabile pentru noi doi. Așa că ne-am mutat pe „bordura noastră”. N-am apucat să discutăm foarte multe, pentru că mi-a spus: „Aș vrea să merg pe plajă”. (era ora 00:00). N-am stat mult pe gânduri, am luat-o de mână și-am plecat fără să anunțăm pe cineva.

Eram doar noi, nisipiul rece, marea și cerul. Ne-am întins, mi s-a cuibărit în brațe și ne-am uitat la stele ca doi copii care habar n-au ce-i viața. Îi simțeam respirația caldă pe obraz, iar inima îmi bătea mai tare decât bate Guță femeile. Preț de câteva minute n-am vorbit nimic. Ne-am apropiat încet obrajii, iar într-un final ne-am sărutat. Era pentru prima dată când sărutam cu adevărat o femeie. Simțeam că-mi fierbe sângele și-mi venea să urlu de fericire. Mă rog, nu prea aveam cum să urlu pentru că Ioana îmi lua aerul, și la propriu, și la figurat. Buzele îmi dansau în ritmuri de tango pe gâtul ei și nu-mi doream să mai plec de acolo. Am început să tremur de frig sau probabil de emoții, dar a avut grijă se se ocupe și de asta, așa că s-a urcat peste mine (fără niciun fel de conotație sexuală). Prin sărutări mă desena în culori vii, iar cu mâna dreaptă se juca în părul meu. Am stat pe plajă până când ne-a înghețat curu’. I-am dat hanoracul meu și-am pornit îmbrățișați către casă. Am sărutat-o cald de noapte bună iar apoi m-am dus în cameră. Am adormit cu gustul bulezor ei și cu un zâmbet imens de mare-n suflet.

Au urmat câteva zile în care eram nedespărțiți. Ai mei știau deja că mi-am găsit gagică (oficial de data asta), de asemenea și gașca cu care stăteam în fiecare seară. Ieșisem în parcul de distracții, iar eu încercam să fac pe gentelman-u plătind biletele la prostiile în care ne-am dat. Ca treaba să fie și mai serioasă, i-am luat toți banii ca nu cumva să aiba intenția de a plăti în seara respectivă. Ghici ce? I-am pierdut toți cu tot cu telefonul meu. Mai aveam o zi și trebuia să mă-ntorc acasă, supărat, fără telefon și implicit fără Ioana. Începusem să realizez că ce-i frumos repede trece. În ultima noastră noapte împreună, n-am dormit deloc. Ne-am sărutat, am plâns și ne-am promis că ceea ce-a fost nu se va rezuma la atât. Am plecat… Priveam pierdut pe geamul mașinii cu gândul la ea și la telefonul pierdut, pentru că nu puteam să-i scriu și să-i spun că deja mor de dorul ei. Plângeam la fiecare oprire și nu mâncasem aproape nimic două zile. Era deja 1 septembrie, toamnă afară, de asemenea și-n sufletul meu. Am anunțat-o pe Yahoo Messenger c-am ajuns și-am început să ne consolăm unul pe altul. Minutele maxime pe care ți le oferea Orange-ul în perioada respectivă într-o ofertă erau numai 180 (cred). Ăia n-aveau de unde să știe că noi vorbim cu orele așa că ne-am luat amândoi cartele de Cosmote care era proaspăt apărut. Ioana folosește chiar și astăzi același număr. Începusem amândoi liceul, iar datorită mesajelor pe care mi le trimitea trezitul de dimineață nu mai reprezenta un chin pentru mine. Ne făcusem planuri să ne vedem de Crăciun și deja strângeam bani pentru asta. Aveam 30 de lei puși pe card. Hahaha!

Pe la sfârșitul lui octombrie faptul că nu ne vedeam ne afecta din ce în ce mai tare și începusem să ne certăm tot mai des. Am hotărât de comun acord că suntem prea imaturi pentru o relație la distanță și-am pus punct. Am suferit mult și sunt convins că și ea… Ani la rând am adormit cu ea în gând deși eram deja îndrăgostit de altcineva și nu mai aveam 15 ani. Odată cu Ioana, marea a devenit prima mea dragoste. 9 ani nu le-am mai văzut pe niciuna dintre ele decât în poze. Anul acesta în februarie, am luat trenul și-am plecat la Costinești. Marea rămăsese la fel, ea nu… devenise femeie.

„Dacă ți-am rămas amintire, să mă povestești frumos”. Sper că te-am așternut sub formă de elogiu în cele 4 zile în care mi-am stors creierii și sufletul să scriu articolul acesta.

Am rugat-o pe Ioana să scrie câteva rânduri despre noi. Mi-a trimis asta:

“Îmi aduc aminte cu drag de prima mea dragoste din adolescență, o dragoste inocentă între doi copii. Chiar și acum am momente în care le povestesc prietenelor mele despre băiatul din Maramureș de care eram super îndrăgostită. Primul lucru care mi-a atras atenția la el a fost accentul și felul în care vorbea, calm. Era slăbuț, drăguțel si avea tot timpul părul ridicat. Stăteam ore în șir pe șezlong pitiți în curtea mea, ascultam muzică, vorbeam o grămadă de lucruri și bineînțeles că ne sărutam. Petreceam mult timp singuri și profitam la maxim de puținul timp petrecut împreună. Ne plimbam pe plajă, stăteam întinși pe nisip și din nou ne sărutam. Am fost foarte tristă cand a trebuit să plece acasă,  însă am continuat să vorbim. Ne trimiteam zilnic mesaje luuungi și duuuulci, iar conversațiile la telefon durau ore întregi. Cătălin era un băiat dulce,  educat și îmi vorbea foarte frumos .  A fost o experiență minunată în copilăria mea, iar atunci când îmi aduc aminte,  o fac cu mare drag. E frumos să iubești la 15 ani. În iarnă ne-am revăzut după 9 ani. Încă mi-l imaginam același băiat pe care l-am lăsat să plece în 2008, dar nu. Eram deja doi oameni maturi, cu gânduri și probleme. Mă simțeam din nou copil, eram blocată și nu-mi venea să cred că e din nou în fața mea după atâta timp. Preț de câteva minunte ne-am privit în ochi și nu ne-am spus prea multe. Când am început să vorbim, am sesizat același accent, voce, calm, același el. Am vorbit despre multe lucruri, însă nu ne-a ajuns timpul. Aveam de recuperat 9 ani. Înainte să plece mi-a lăsat un mic cadou amintire. Cu drag, Ioana.”

P.S: De câțiva ani e într-o relație cu un băiat care o susține, respectă și iubește.

 

Cam atât… Ne revedem data viitoare în „Bocancii lui Jurj”.

Cum e să ai bunici?

Deși multă lume mi-a spus deja că abia așteaptă să scriu despre tipa misterioasă, o să adopt o strategie mizerabilă de marketing și-o să te mai țin în suspans. Haha! Nu, nu e strategie, ci pur și simplu asta simt că-i musai să scriu acum. Dacă mi-ai citit primul articol, ți-am spus clar că în blogul ăsta nu e nimic mecanic, ci din suflet. Așa că astăzi îți povestesc despre bunici. Nu la modul în care aș avea habar cum e să-i ai, ci general vorbind. Adică îi am fizic, dar nu și spiritual.

NOTĂ: Dacă vrei să intri în filmul meu, o să mă folosesc de ceea ce-am citit în cărțile lui Andrei Ciobanu și-o să te rog să dai play la piesa asta: „Tinu Vereșezan – Dragostea bunicilor”.

Bunicii din partea mamei au fost oameni simpli, de la țară (din Strâmtura). Bunicul, un om bun, cu un suflet extraordinar, învățător de meserie. S-a stins din viață la 82 de ani, în dimineața zilei în care am împlinit 19, răpus de două AVC-uri (accidente vasculare), două tumori (una la prostată și alta laringo-traheală). Din păcate, relația mea cu el a fost mai mult sufletească decât fizică, pentru că la vârsta la care eu am început să spun și altceva decât mama, tata și pișu, nu mai era în putere. Singura mea distracție cu bunicul era că îl speriam în timp ce se uita la televizor. Mi-aș fi dorit să mă spurce, dar el nu supăra pe nimeni niciodată și dădea numai necăjit din cap. Într-o seară în care mă aflam în grija lui (nu aveam foarte mulți ani), iar ai mei erau plecați la muncă, m-am strecurat pe ușă afară cu gândul să mă duc la vecina de la trei, folosind o pereche de saboți cu două numere mai mari. Acestea fiind spuse, am căzut pe scări și m-am întors cu buza umflată, spartă mai exact. La propriu, deoarece la vârsta aia eram prea mic să mă duc la futut. Îți dai seama ce panică a fost pe săracul bunicul, știind clar că eu sunt în cealaltă cameră, iar el se uita fascinat la Realitatea TV. Nu mai știu ce explicație le-a dat alor mei când s-au întors de la muncă, dar cert este că s-a simțit foarte vinovat pentru cele întâmplate. Mi-aș fi dorit să-l prind în perioada lui de glorie, dar, după cum spune poporul, “nimic nu e întâmplător”.

Bunica trăiește încă. E o femeie simplă, învățată de tânără să fie femeie de casă. A crescut patru copii. Ar fi trebuit să fie cinci, dar una dintre fete a murit la numai câteva luni din cauza unui vaccin neadministrat corespunzător (domnule doctor, nu știu cum te numești, da’ s-o iei la papă cioc!). Deși e o femeie aparent ciudată, să știi că face cea mai bună fasole frecată și cei mai delicioși cartofi prăjiți pe “șpor” (sobă din fontă). De cele mai multe ori are o atitudine egoistă față de toată lumea și impresia că totul i se cuvine doar ei. De aceea, e foarte greu s-o mulțumești. Mare colecționară de dulciuri, dacă-i duci o ciocolată în primăvară, sunt foarte mari șansele s-o mănânci tot tu prin toamnă.  Tot așa și cu bradul, spiritul Crăciunului se simte inclusiv în iulie pentru că nu-l strânge niciodată. Un aspect pe care îl apreciez maxim la ea e faptul că n-am observat vreodată să facă diferențe între nepoți, deși suntem cinci. Pe toți ne tratează la fel. În rest, nu prea știu ce să-ți povestesc despre bunica din partea mamei. Recunosc că nu am avut cea mai bună relație cu ea și probabil știu și care-i explicația acestui fapt. Nu prea s-a descurcat să fie cea mai bună mamă din anumite privințe. Iar aici mă refer la perioada în care eu existam deja. În concluzie, din părinte te transformi în bunic. Dacă nici înainte nu prea te-ai descurcat, nu știu dacă la următoarea etapă vei răzbi.

Bunicii din partea tatălui trăiesc ambii în Cavnic, orașul în care am crescut. Nu știu dacă e neapărat corect să spun bunicii, ci bunica mai degrabă. Pentru că “bunicul” n-a existat niciodată (a se observa ghilimelele). Bunica din Cavnic e aproximativ asemănătoare cu cealaltă din privința statului social. Femeie de casă, neșcolită, obligată să trăiască din mila unui bețiv, din pensia lui mai exact. Despre el nu știu să-ți spun absolut nimic și nu glumesc. Habar nu am câți ani are, când își serbează ziua de naștere, sau ce-i place să facă. Ah, ba da, știu. Obișnuiește să consume alcool. Atât știu și rușine mie pentru asta. N-am habar de multe, pentru că nici el n-a avut vreodată. Nu m-a sunat niciodată de ziua mea, n-a fost prezent la niciun eveniment important din viața mea și nu a contribuit cu absolut nimic la evoluția mea.

Aveam câțiva ani, iar de puținele dăți în care mai mergeam pe la ei, stăteam în colțul meu cuminte uitându-mă cum verișoarele mele sunt alintate și mădărite de către dânsul și nu numai. Poate eram prea mic atunci să realizez, dar acum pot spune că mă macină un rotopercutor în suflet. Când eram în clasa a XI-a, m-a scuipat pentru că am îndrăznit să-l chem pe tata acasă din poveștile lui de pahar. N-am reacționat deloc, pentru că după cum ți-am spus și data trecută, pe vremea aia încă stăteam binișor cu nervii și nu spărgeam geamuri. Mi-am șters obrazul de lacrimi, am luat poziția ghiocelului și-am plecat spre casă cu inima frântă și cu întrebarea asta în gând: “De ce să mă scuipe un om care n-a făcut nimic pentru mine vreodată?”. Au trecut șase ani de-atunci iar eu n-am mai pus piciorul în curtea lor.

Le sunt cel mai recunoscător părinților mei pentru că m-au susținut pe deplin în materie de vise și dorințe. Tata însă nu s-a bucurat de asta, deși e un om cu un potențial extraordinar. Ai mei au încercat pe cât posibil să acopere lipsa bunicilor, dar inevitabil am simțit-o printr-o sumedenie de lucruri. Am crescut între copii care primeau lanțuri de aur, biciclete, vorbe dulci și mângâieri din partea bunicilor. Eu am avut parte de indiferență. Știi situația aia în care ai făcut o boacănă iar bunica/bunicul îți sare în apărare să n-o iei pe coajă? Ei bine, nu prea știu cum e să trăiești asta, deși mi-aș fi dorit. Știi situația aia în care ieși în oraș, iar deși ai deja bani de la părinți, bunica îți mai îndeasă zece lei în buzunar s-o scoți pe Mirela la suc, doar ești deja băiat mare și începi să puțălești. Nici pe asta n-o știu. Îți aduci aminte poveștile spuse de bunicul tău? Eu nu, pentru că niciodată n-au existat. Mai nou bunica îmi aduce pachete cu mâncare la muncă și mă sună să-mi dea bani (bine, s-a întâmplat o singură dată). Din păcate, sunt prea secat sufletește de tot ce-am consumat în 24 de ani, să mă pot lăsa mișcat de asemenea gesturi. E la fel cum ai lua un om din Siberia și l-ai muta în Tenerife. De ce-mi mai arăți căldură după atâția ani dacă eu m-am obișnuit cu gerul?

Concluzia e simplă. Dacă ai avut parte de dragostea bunicilor, prețuiește-o deoarece cred că ești un om norocos.

P.S: Te-ai prins de ce te-am îndemnat să dai play la piesa lui Tinu Veresezan? Sper că da.

Cam atât… Ne vedem data viitoare în “Bocancii lui Jurj”.

Ei sunt bunicii din partea mamei. Cu ceilalți n-am poze…

Primul sărut și aventuri din spital.

Gândindu-mă la cât de repede se-ntâmplă lucrurile în prezent, sunt convins că mulți dintre tinerii din noua generație și nu numai, o să mă considere un tocilar ciudat. Ei bine, ciudat poate c-am părut, dar tocilar cu siguranță nu. Mai degrabă vânător de note după cum mă numea profa de română în liceu. Cert este că prima dată am sărutat o fată în clasa a 8-a. Și zic sărutat, la propriu. Adică franțuzește (în spatele blocului noi îi ziceam mozol), că de pupat mă pupam cu Maria, Simo, Andra, Iulia sau Oana după creșă sau prin beciuri încă din clasa I. Ghici unde s-a întâmplat primul meu sărut? Ei bine, în spital. Sună mega straniu și cu atât mai puțin romantic, dar așa a fost. Am stat internat în perioada respectivă șase săptămâni la TBC, fiind diagnosticat cu pleurezie stângă (băbește spus, apă la plămâni), timp în care a apărut și Jamaica, după cum o numea maică-mea. Andreea mai exact, era o puștoaică cu aproape doi ani mai mare decât mine, blondă (slăbiciunea mea sunt brunetele, dar pe vremea aia eram prea prost și virgin să-mi dau seama de asta), cu un limbaj pur și metaforic de mahalagioaică, care ne povestea mândră despre câți interlopi din Baia Mare cunoaște ea. Apropo, îl știți pe „Scena”? Eu da, de la Andreea. A fost un episod scurt în care și-a făcut apariția în povestea mea, dar îndeajuns de influent încât să-mi fută mie mințile. Spun scurt pentru că nu era internată, ci venise pentru două sau trei zile să aibă grijă de sora ei care inițial era însoțită de mă-sa doar c-avea dânsa ceva treabă. Pe asta mică o chema Geanina. Te-ai prins de unde vine faza cu Jamaica? Ei bine, așa o striga scumpa ei mamă pe biata fată. Cam cât de oligofren tre să fii să-ți bați ciorapii de propriul tău copil?

Ideea e că acest apelativ a ajuns și la urechile mamei mele, după ce eu, ca un mascul feroce și plin de testosteron i-am povestit mândru că nu mai sunt începător într-ale sărutatului, ba chiar visam o relație cu Andreea în care eram protejat de toți interlopii din Hatvan (Hatvan e un cartier de scoțieni din Baia Mare). Era destul de „greu” să-ți dai seama ce hram poartă Andreea, iar mama întotdeauna și-a dorit ce e mai bun pentru mine. Între mama, Andreea și mă-sa, a fost o conexiune strâns legată bazată pe sentimente, simpatie și respect pentru că s-au cunoscut personal. Eu nu existam în ecuație “îndrăgostit” fiind.

Iuliu era colegul meu de salon, implicit de suferință. Un băiat de șaptișpe ani, orfan de mamă, venit de prin Alba Iulia în Baia Mare, pentru ce? Pentru o curvă care în șase săptămâni de spital l-a vizitat o singură dată. Ca să-ți dai seama, el stătea la aia acasă. Băiat harnic, la vârsta lui angajat deja cu contract de muncă la o firmă care prelucra piei. Fusese internat cu o seară înaintea mea cu același diagnostic, doar că la plămân diferit. Care erau șansele? Eu și Iuliu eram veterani acolo. Noi tăiam, noi spânzuram.

O altă Andreea, țigăncușă de vreo cinci ani, nu vorbea nimic cu nimeni ci doar se plimba zi noapte pe coridor rezemată de perete, cu o păpusă-n mână. Era frumoasă și rotundă-n obraji chiar dacă venea dintr-o familie în care nu prea mânca altceva decât bătaie. Ulterior, subit s-au îmbolnăvit și frații Andreei, vreo 6 la număr. Ș-apoi s-o vezi pe Andreea noastră cum și-o dat drumul în prezența frățiorilor ei „scoțieni”. Din discuțiile noastre cu asistentele (pentru că da, deja eram considerați băieți maturi și stăteam cu dânsele la taclale) aflasem că sunt nopți în care Andreea măsoară coridorul până o ia somnul, iar apoi intră într-un salon random și se odihnește. Erau trecute deja vreo trei săptămâni de când eram acolo, deci aveam program de directori pentru că terminasem cu injecțiile și nu ne mai trezea nimeni la șase dimineața, deci, ne puneam la somn tot timpul după ora 02:00 am. Singurul lucru pe care îl mai făceam era că băgam câte un pumn de bumbi, de două sau trei ori pe zi (așa se zice la noi la țară la medicamente). Da boss. Aruncam pe gât zece pastile o dată, cu o singură cană de ceai. Într-o seară cu stare acută de plictiseală, ne-am adus aminte de povestea asistentelor despre nopțile albe ale Andreei. Zici că totul era calculat. Ca niciodată, Andreea dormea (în salonul ei de data asta, iar frațiwuerii nu erau încă internați), de asemena și ungurul colegul nostru,  asistentele fiind ocupate să vadă ce meșterim noi. Acestea fiind spuse, am luat-o pe Andreea cu japca din pat și am așezat-o lângă ungur, într-o poziție în care păreau c-au adormit declarându-și iubire veșnică. Poți să mă judeci, aveam cinșpe ani. Acum am douăzecișipatru, dar tot m-ar duce mintea să fac așa ceva. Haha! Pe lângă faptul c-am râs de-am trezit aproape toată secția, am chemat și asistentele s-o vadă pe obraznica de Andreea. Îți dai seama c-au râs și ele de s-au prăpădit, pentru că scenariul era bine pus la punct și nimănui nu-i trecea prin cap că noi suntem și regizorii. Mai urma să se trezească și medicul de gardă. Ah, scuze! E imposibil să trezești un medic de gardă, mai ales într-o secție de pediatrie.

În seara respectivă era și “pletosul” cu noi. Un libidinos de copil, care-mi mânca tot timpul chiftelele. Pe deasupra mai avea și tupeul să-mi spună “Bă, mă-ta-i o zeiță la cum gătește”. Nu mă-nțelege greșit, știu că mama gătește mega bine, doar că putea să-i spună “maică-ta” în morții lui că mă lăsa tot timpul fără chiftele. Și uite așa, Iuliu l-a luat un pic de grumaz “partea trupului care leagă capul de trunchi, adică gât”, spunându-i “Vezi pleată cum vorbești, că maică-sa-i ca o mamă pentru mine”. Cunoscându-i situația, mama s-a atașat foarte tare de Iuliu, iar de fiecare dată când ai mei mă vizitau, pachetul din Lidl era și pentru el. La toată faza asta eu n-am prea reacționat, ci am privit satisfăcut pentru că pe vremea aia eram mai calculat și nu spărgeam geamuri (o să-ți povestesc o dată și despre asta). “Pletosul” și-a văzut după de treabă, iar la câteva zile a fost externat. În concluzie, eu aveam mai multe chiftele, futu-l în suflet!

Deja apăruse în peisaj și fata care ulterior a devenit prima mea dragoste și-am avut o relație de trei ani. Nu-ți povestesc încă de ea, deci te las să mai fierbi pentru că ne-am combinat prin 2010. Acum suntem abia în 2008.

Într-o dimineață, apar pe secție în salonul unu, o mamă c-o fetiță pentru internare. Eram atât de cunoscuți acolo, încât aproape că în primă fază ne prezentau pe noi, abia apoi medicul. Dr O. sau doamna Nechita erau atunci la Pediatrie. Îmi permit să-i spun doamna Nechita fără „Dr” în față, pentru că ne-am simțit în grija dânsei exact ca la o mătușă-n gazdă. Dr O. era ca un motor de 3.0 benzină. Adică trebuia s-o alimentezi mereu cu valută. Cine este doamna cu fetița? Exact! Mama Andreei cu Geanina (Jamaica). Ne-am împrietenit repede, deși tind să cred că se folosea de noi ca să poată merge la țigară iar noi să stăm cu fata.

La câteva zile după, apare și Andreea cu niște blugi mulați, un decolteu adânc cu sutien făcut la Italsofa (adică era plin de burete, push up), pierce deasupra buzei și un păr blond vopsit. Iuliu fiind obișnuit în trecut să fută (să facă dragoste pentru cei care nu vorbesc pornoșaguri) seară de seară, mersul ei i-a produs o erecție iar în secunda următoare a sărit pe ea ca românii la oferte-n Kaufland. În zadar încerca Iuliu al meu s-o combine, că asta se dădea la mine. Până când sătulă de avansurile lui, i-a spus ăstuia de față cu mine că mă place, iar în următoarea secundă mi s-a pus în brațe. Știi cum eram? Ca Marcel la striptease. Când i-a dansat una dezbrăcată-n brațe, el a luat-o de după cap în loc să-i pună mâna pe-o țâță. Acestea fiind spuse, Iuliu s-a retras și m-a lăsat pe mine să fac treabă. Ce treabă să fac? Că asta se dădea la mine, iar eu îi povesteam despre cum jucam noi colegii la școală lapte gros și obligata la bară (glumesc, nu eram chiar atât de prost). Văzând că nu răspund la avansurile ei, m-a luat de cap și mi-a tras o limbă de mă simțeam ca Jack pe Titanic înainte ca șchioapa de Rose să-l dea jos de pe ușa aia de dulap. Eram gata. Aveam un adevărat insectar cu fluturi în stomac, călcâiele îmi luaseră foc, iar puța avea de gând să se ridice, dar până și aia știa că sunt abia la primul sărut, deci clar va rămâne-n pantaloni. Plus că eram în spital. Că dacă nu, sunt aproape singur că m-ar fi și futut Andreea.

Două zile am fost mega îndrăgostit și eram tot timpul în prezența Andreei. Ajunsesem deja s-o sărut și eu fără să mai fiu luat de cap aproape cu forța. Vorbeam despre fostele ei relații, interlopi și Ferneziu (e un cartier mărginaș a Băii Mari). Pentru că tot ce-i frumos ține puțin, a plecat acasă și ghici ce? Mi-a zis că vrea să ne “despărțim” pentru că are prieten. Am luat totul ca atare și m-am pus să plâng, la propriu. Iuliu era psihologul care mă consola spunându-mi că n-are rost să mă stresez și că e o mare curvă. Nu e ca și cum n-aș fi știut deja asta.

La o săptămănă după, aveam de susținut primul examen cu subiect unic (fostul examen de capacitate), la română. Am fost externat pentru trei zile. Două ca să învăț și una pentru examen. Mi-am făcut parinții de rahat, spunând în prezența lor și a medicului că vreau să mai stau în spital și să mă duc numai la examen pentru că pot învăța și aici. Aflasem deja că domșoara avea să se întoarcă, exact în aceeași zi în care eu trebuia să plec acasă. Eu meritam niște explicații pentru că avusem o relație de două zile plus câteva sărutări fierbinți (pentru mine). Hahaha! Îți dai seama ce-o fi crezând doamna doctor după ce eu la aproape o lună de stat în spital, n-am vrut să mă duc cu părinții mei acasă. “Sigur ăștia îl maltratează pe săracul băiat.” De fapt, eu eram maltratat de către Jamaica fut-o-n suflet! M-am dus acasă și-l sunam din zece-n zece minute pe Iuliu să-mi spună ce face Andreea. N-o să uit niciodată când l-am sunat iar la TV se auzea piesa lui Enrique Iglesias – Push, ea era nepăsătoare, cânta și deja trecuse peste tot ce s-a întâmplat între noi, iar eu umblam de nebun în loc să învăț. O mai sunam și pe ea, dar mă întreba dacă am activată ofertă, sau folosesc cenți. Pe vremea aia, dacă cineva te suna de pe credit, la o sută de minute vorbite dacă nu mă-nșel, primeai un dolar bonus (încă era în dolari). Te-ai prins, nu? Marmota testa să vadă dacă se alege măcar cu ceva în urma convorbirii noastre. Bad for you bitch, tot timpul te-am sunat de pe minute. Am mai insistat o zi, după care am lăsat-o-n pace și mi-am văzut de teste. Deși nota mea la română era supusă unui mare risc și anume îndrăgosteala de Jamaica, în final m-am adunat și-am luat ceva rezultat bunicel.

N-am mai vazut-o niciodată de atunci, dar cred că e măritată cu ceva interlop renumit. Doi ani la rând mama mă striga când își amintea, „Jamaica”.

Iuliu s-a întors la Alba Iulia și-am mai ținut legătura încă un an. Prin iulie 2008 m-a vizitat, după care nici pe el nu l-am mai văzut niciodată.

Abia aștept să-ți povestesc despre misterioasa fată cu care am avut o relație de trei ani.

P.S: Ea a fost prezentă la toată povestea cu Andreea și se amuza maxim pe seama mea.

Cam atât.

Ne vedem data viitoare în „Bocancii lui Jurj”!

El este Iuliu. Aici eram în sala de clasă a secției și singurul loc în care aveam televizor. :))

 

Cine sunt eu și ce semnifică „Bocancii lui Jurj”?

ATENTIE! Acest text poate conține limbaj licențios.

Cine sunt eu?

Subsemnatul Cătălin Jurj declar următoarele: M-am născut pe 6 noiembrie, 1992, deci, după calculele mele cred că am puțin peste 24 de ani. Conduc un Fiat Punto, iar tata nu e patron. Știu să gătesc și nu-mi place să stau în jeg (mizerie pentru cei cu doctorat). Am crescut într-un oraș care momentan este condus de un fost șofer de Italia, agramat de meserie (scuze boss, toată lumea știe asta). Dacă încă nu te-ai prins, da, despre Cavnic este vorba. Provin dintr-o familie simplă, cu doi părinți faini și de gașcă, care m-au învățat să cred în Dumnezeu și să am principii morale. (Vă mulțumesc și vă iubesc din suflet!) În primii mei șase ani mă jucam cu păpușile, asta până când un prieten, mai mare fiind, m-a convins că băieții au puță și ei nu fac asta. Acestea fiind spuse, mi-am aruncat păpușa pe geam, fix in chelia vecinului meu, domnul Roman (stau la etajul patru). Da, i-am spart capul, și da, inclusiv astăzi îi reamintește lui tata. Am crescut cu gumă Turbo, Iuli Bizo și elastic în spatele blocului (am lăsat păpușile, și-am jucat elastic, ca un bărbat adevărat). Înaintând în vârstă, m-am maturizat și-am trecut la lucruri serioase. Mai exact, i-am înecat două găini lui tanti Mimi (nu știe nici astăzi că eu am fost). Până-n clasa a IV-a, eram prezent la fiecare olimpiadă de matematică. Spun eram, pentru că treaba s-a complicat când am dat de fracții…și de doamna Daubner, care mi-a spulberat orice vis în materie de cifre. Mai puțin cel de a deveni miliardar. Încă visez la asta.

Singurul lucru pe care l-am făcut constant încă de mic  a fost muzica. De-a lungul anilor am fost solist, toboșar, dj, mc și câteodată staroste. Haha! Momentan le fac încă pe toate, mai puțin „toboșăreala”. Am absolvit Facultatea de Litere, specializarea Jurnalism. De ce? Degeaba, dar despre asta o să vorbim altă dată. Studiez canto muzică ușoară și visez s-ajung mare. La figurat, că la propriu sunt deja. De patru ani stau în Baia Mare, un oraș despre care prefer să nu spun momentan nimic. Da, domnule Cătălinuț…

 

Mă consider o persoană sinceră, câteodată prea sinceră și de obicei îi spun omului ce-am de spus. Îmi schimb starea de spirit mai rapid decât pitipoancele fotbaliștii, deci sunt greu de suportat, pentru că, da, sunt scorpion. Sunt prostul care încă mai cumpără flori femeilor și scrie scrisori (ai de pula mea ce idiot). Urăsc minciuna sau falsitatea, de aceea nu țin lângă mine oameni de genul.

Dacă ar fi să vorbesc despre un lucru care mă definește, acela ar fi spontaneitatea. Sunt topit după lucrurile făcute pe fugă, respectiv pe moment. Nu mă refer la cele responsabile, ci la excursii sau ieșiri. Umblu-n teneși și urăsc să mă trezesc dimineața (în schimb adorm dimineața). În primă fază par mega figurant și arogant. Da’ nu-s. Îmi place să ajut oamenii și înjur fooooaaarteee mult la volan. Mă stresez din aproape orice, iar anul ăsta am făcut cunoștință cu primul meu fir de păr alb. Nu știu să fac economii și nu prea investesc în confort, ci în amintiri. Ador copiii și abia aștept să fiu tătic. Detest profitorii, nesimțiții și politicienii. Îmi plac femeile sincere (bună glumă, nu?) și care scriu corect.

În ideea-n care n-am de gând să țin un elogiu despre mine, am rugat câțiva prieteni să mă descrie printr-o propoziție clară și concisă:

M: “Visător incurabil cu un  suflet de copil ce aspiră la stele, el fiind una deja”

D: “La prima vedere superficial, la a doua simpatic și de la a treia încolo găsești ușa către profunzimea lui.”

G: “Este ambiţios, încăpăţânat,  iar când vine vorba despre orgoliu depăşeşte orice limită. Prietenul care este mereu lângă tine, la orice oră din zi sau din noapte.”

V: “Un om deschis, își exprimă părerea foarte sincer, greu de suportat, se enervează extrem de ușor dar cel mai important, este printre puținele persoane pe care le poți numi prieten adevărat”

D: “Îi place să te aducă cu picioarele pe pământ, să îți spună verde-n față atunci cand îl deranjează ceva și uneori se „aprinde” prea tare, deși nu este cazul.”

R: “Un om care pune mult suflet în ceea ce face.”

F: “Cătă e un OM fain. Am vrut să-l cunosc, după ce l-am auzit cum cântă. Am fost șocată de cât talent ascundea omul ăsta. Și m-a lăsat să-l cunosc. M-a surprins apoi cât de deschis era din toate punctele de vedere: la minte, social și la suflet.”

V: “O fire vulcanică, amuzantă, serioasă și sinceră. Toate în același timp.”

 

Cum m-am apucat de blogging și ce semnifică “Bocancii lui Jurj”?

Într-o lume în care e mai ușor să-ți pui nasu-n fața unei camere și să devii vlogger, mi-am cumpărat un laptop (în rate ce-i drept) și m-am apucat de scris cu gândul că nici tanti Mițura n-o să mă citească, desi îmi dă câte zece like-uri zilnic, pe facebook. Pentru că, da, lumea nu mai prea citește.

Te previn încă de pe acum că blogul ăsta o să conțină destul de multă carne. Mai exact, o să-mi bag pula exact de câte ori o să simt nevoia să fac asta. Așadar, în cazul în care ești sensibil sau vegetarian, ăsta-i momentul propice în care te rog să poftești pe pagina lui Teo Trandafir, sau Tony Poptamas. Eu nu scriu citate despre viață, ci doar întâmplări din viață. Viață care, după cum știi probabil și tu, conține destul de multe pule, iar aici nu mă refer la propriu.

“Bocancii lui Jurj” se corelează cu expresia “N-ai fost tu în bocancii mei, să vezi cum e”. Blogul va conține povești despre oameni, întâmplări, frustrări, dragoste, și viață.

Deci, dragă cititorule, în cazul în care faci față nivelului meu intelectual mediocru, bine ai venit în Bocancii lui Jurj!